# Acidificarea oceanelor reduce siliciul disponibil pentru algele microscopice. O amenințare nouă la baza lanțului trofic

_Published: 2026-11-19_

În apele oceanului trăiesc alge microscopice care susțin hrana pentru organisme mult mai mari. Unele construiesc structuri minerale din siliciu, apoi devin hrană pentru zooplancton. Dar schimbarea chimiei apei poate modifica disponibilitatea materialului necesar acestor structuri, cu efecte care se pot propaga în ecosistem.

**Acidificarea oceanelor și diatomeele** reprezintă subiectul unei cercetări publicate în Nature Communications și prezentate de University of Chicago la 17 noiembrie 2026. Analiza a peste 25 de ani de date arată că scăderea pH-ului este asociată cu reducerea siliciului dizolvat și a clorofilei într-un ecosistem din Pacific. Mecanismul identificat poate afecta productivitatea algelor care susțin lanțurile trofice marine.

## Acidificarea oceanelor și diatomeele: legătura neașteptată cu siliciul

Oceanele absorb o parte semnificativă din dioxidul de carbon eliberat în atmosferă.

Universitatea din Chicago indică faptul că această proporție poate ajunge până la 30% din emisiile de CO₂.

Gazul dizolvat reacționează cu apa și modifică echilibrul chimic al carbonului, contribuind la scăderea pH-ului.

Fenomenul este cunoscut drept acidificarea oceanelor.

Numeroase cercetări au investigat efectele asupra organismelor care construiesc cochilii din carbonat de calciu.

Noua analiză urmărește însă diatomeele, un grup de alge unicelulare.

Aceste organisme contribuie la fotosinteza marină și pot genera până la 40% din productivitatea primară oceanică, potrivit estimărilor prezentate de universitate.

Spre deosebire de scoici, diatomeele utilizează siliciul dizolvat pentru construirea unor structuri rigide din silice.

Problema este că disponibilitatea acestui nutrient depinde și de proprietățile chimice ale apei.

Pe măsură ce pH-ul scade, solubilitatea silicei se modifică.

Rezultatul poate fi o cantitate mai mică de siliciu dizolvat, disponibil pentru dezvoltarea generațiilor următoare de diatomee.

## Cum poate un schelet mai rezistent să afecteze ecosistemul

Descoperirea conține o contradicție aparentă.

În condiții de pH mai redus, structurile din silice pot deveni mai rezistente la dizolvare.

Pentru o diatomee individuală, această caracteristică poate părea avantajoasă.

La nivelul ecosistemului, însă, efectul poate fi diferit.

După moarte, diatomeele se scufundă. Structurile lor minerale ar trebui să se dizolve parțial și să restituie siliciul în apă.

Dacă procesul este încetinit, mai mult siliciu poate rămâne în sedimente.

Astfel, o cantitate mai mică revine în circuitul biologic utilizat de alte diatomee.

De ce ar conta acest proces pentru pești?

Pentru că diatomeele susțin organismele care consumă fitoplancton, inclusiv numeroase specii de zooplancton.

Zooplanctonul reprezintă, la rândul său, hrană pentru pești și alte viețuitoare marine.

O reducere a productivității primare poate influența disponibilitatea hranei în etapele superioare ale lanțului trofic.

Totuși, răspunsurile ecosistemelor depind de numeroși factori. Temperatura, lumina și alți nutrienți pot modifica efectele.

Mecanismul chimic identificat nu demonstrează că toate populațiile de pești vor scădea în aceeași măsură.

## Peste 25 de ani de măsurători și o schimbare observată în Pacific

Analiza folosește observații colectate în apropierea insulei Tatoosh, situată în nord-vestul statului Washington.

Insula aparține teritoriului națiunii Makah, iar ecosistemul marin din jur este monitorizat de mai multe decenii.

Timothy Wootton și Cathy Pfister studiază această regiune de peste 40 de ani.

Pentru noua cercetare, analiza evoluției chimice și biologice se bazează pe mai mult de 25 de ani de date.

În această perioadă, cercetătorii au observat o scădere a pH-ului, însoțită de reducerea siliciului dizolvat.

Au fost înregistrate și niveluri mai scăzute ale clorofilei, un indicator utilizat pentru evaluarea biomasei fotosintetice.

În același interval, capturile de hering din Pacific au scăzut.

Heringul reprezintă o resursă alimentară pentru alte specii, inclusiv somonul și halibutul.

Aceste evoluții susțin ipoteza cercetătorilor privind modificarea disponibilității nutrienților.

Totuși, asocierea temporală dintre acidificare și capturile de pește nu demonstrează că prima explică integral a doua.

Pescuitul, variațiile oceanografice și schimbările de habitat pot influența separat populațiile de pești.

Forța cercetării constă în identificarea unui mecanism chimic compatibil cu schimbările observate.

## Ce înseamnă descoperirea pentru Marea Neagră și România

Marea Neagră are particularități distincte de ecosistemele oceanice deschise.

Este un bazin semiînchis, cu caracteristici proprii de salinitate, circulație și oxigenare.

Prin urmare, rezultatele obținute lângă insula Tatoosh nu pot fi transferate automat asupra apelor românești.

Totuși, fitoplanctonul și disponibilitatea nutrienților sunt componente importante ale ecosistemelor marine.

Evaluarea schimbărilor din Marea Neagră necesită date locale despre pH, siliciu dizolvat și comunitățile de alge.

Trebuie analizate simultan temperatura, aporturile fluviale și presiunile antropice.

Cercetarea completează perspectiva asupra [riscurilor economice și ecologice asociate degradării oceanelor](https://stireaverde.ro/12/11/2026/stiri/degradarea-oceanelor-riscuri-economice-pensii/).

Nu toate consecințele acidificării sunt vizibile prin deteriorarea cochiliilor sau a recifelor.

Unele apar în procesele chimice care controlează alimentarea microorganismelor.

Pentru a stabili impactul asupra pescuitului din România ar fi necesare studii specifice bazinului pontic.

Un ocean poate părea la fel de productiv la suprafață, în timp ce echilibrul mineral de la baza vieții marine începe deja să se schimbe.
