Oceanul Austral absoarbe o parte importantă din carbonul emis de oameni, dar oamenii de știință încă nu pot spune suficient de precis cât CO₂ intră în apă, unde ajunge și cât timp rămâne acolo. Problema nu este lipsa interesului. Este geografia: vânturi violente, valuri uriașe, gheață plutitoare și luni întregi în care navele de cercetare aproape nu pot lucra.
Proiectul COCO2 încearcă să acopere golul cu patru veliere autonome Saildrone, dotate cu senzori alimentați solar. Primul a plecat din Hobart, Tasmania, în septembrie 2026, iar alte trei vor fi introduse treptat. Programul va dura cinci ani, iar fiecare vehicul poate parcurge peste 24.000 de kilometri într-o misiune.
Întrebarea este una centrală pentru climatologie: cât carbon scoate Oceanul Austral din atmosferă și cât de sigur putem folosi această cifră în bugetele climatice globale? COCO2 încearcă să reducă exact această incertitudine.
Oceanul Austral este enorm și foarte greu de măsurat
Regiunea din jurul Antarcticii reprezintă aproape o treime din suprafața oceanică a planetei și conectează marile bazine oceanice. Apele sale reci participă puternic la schimbul de carbon dintre atmosferă și mare.
Proiectul COCO2 pentru măsurarea schimbului de carbon din Oceanul Austral pornește de la o problemă cunoscută: oceanele absorb, împreună, aproximativ 30% din emisiile antropice de carbon, dar distribuția acestei absorbții este dificil de măsurat direct și continuu.
Navele oceanografice furnizează date foarte bune, însă sunt scumpe și depind de echipaje, combustibil și condiții meteo suportabile. Iarna australă poate opri practic unele campanii.
Velierele autonome schimbă raportul dintre cost și timp. Nu au echipaj și pot rămâne luni pe mare, trimițând date în timp real chiar din zone unde o navă clasică ar opera dificil.
Fiecare Saildrone va face tururi repetate în jurul Antarcticii
Prima unitate a fost lansată din Hobart. Proiectul prevede introducerea unui vehicul suplimentar la fiecare trei luni până când toate cele patru vor funcționa în Oceanul Austral.
Când un Saildrone finalizează o circumnavigație, revine pentru înlocuirea și verificarea senzorilor, apoi pleacă din nou. Acest ciclu ar trebui să continue pe durata celor cinci ani.
Există deja un precedent tehnic important. În 2019, un Saildrone Explorer a înconjurat Antarctica într-o misiune de 196 de zile și a parcurs peste 20.000 de kilometri.
Noutatea COCO2 este scara și continuitatea. Patru vehicule care repetă traseele pot arăta nu doar ce se întâmplă într-o campanie scurtă, ci cum se schimbă fluxul de carbon între anotimpuri și de la un an la altul.
Inteligența artificială va decide unde lipsesc cele mai importante măsurători
Datele nu vor fi colectate după o rută rigidă stabilită o singură dată. Echipa Columbia University va folosi modelare și instrumente de machine learning pentru a identifica zonele în care incertitudinea este mai mare și unde o nouă măsurătoare ar aduce cea mai multă informație.
Asta poate schimba traseele în timpul proiectului. Vehiculul devine mai mult decât un senzor mobil: poate fi trimis către golurile care apar în harta carbonului.
Datele vor alimenta și Global Carbon Budget, evaluarea anuală folosită pentru a urmări emisiile de CO₂ și cantitatea preluată de oceane și continente.
Pentru România, diferența dintre absorbția naturală și stocarea artificială a carbonului merită păstrată clară. Potențialul României pentru stocarea geologică a CO₂ privește captarea carbonului din industrie și injectarea lui în formațiuni geologice. Oceanul Austral face altceva: absoarbe carbon prin procese naturale care funcționează la scară planetară.
O mică eroare în ocean poate deveni o mare eroare în bilanțul climatic
Dacă o regiune absoarbe mai mult sau mai puțin carbon decât estimează modelele, diferența se propagă în calculele despre cât CO₂ rămâne în atmosferă.
La scară planetară, câteva procente contează. Ele influențează estimarea bugetului de carbon rămas pentru diferite ținte de temperatură și evaluarea vitezei cu care trebuie reduse emisiile.
COCO2 nu pleacă de la ideea că Oceanul Austral va salva clima. Un ocean care absoarbe carbon nu anulează combustibilii fosili arși la suprafață, iar schimbările de temperatură și circulație pot modifica în timp funcționarea acestui rezervor natural.
Miza proiectului este mai sobră: să afle cât de mare este, de fapt, unul dintre principalele mecanisme naturale care încetinesc acumularea CO₂ în atmosferă.
Patru veliere robotizate nu vor opri încălzirea globală. Dar, dacă vor rezista cinci ani printre valurile și vânturile Antarcticii, pot reduce o incertitudine care intră anual în aproape fiecare calcul serios despre viitorul climei.
