Mineritul în adâncuri face un pas mare înainte în Statele Unite. Autoritatea americană pentru oceane, NOAA, a avansat cererea companiei The Metals Company de a exploata fundul Pacificului. În același timp, o analiză independentă aruncă o umbră grea peste proiect. Concluzia ei e surprinzătoare: chiar și pe cifrele companiei, afacerea nu produce profit. Iar miza de mediu rămâne uriașă.
Ce înseamnă mineritul în adâncuri
Pe fundul oceanului zac roci mici, de forma cartofilor. Se numesc noduli polimetalici. Conțin metale prețioase: nichel, cobalt, cupru, mangan. Aceste metale intră în baterii, în mașini electrice, în sisteme de apărare și electronice.
Ținta companiei e zona Clarion-Clipperton. E o întindere vastă din Pacific, între Hawaii și Mexic. Acolo, un colector uriaș ar urma să aspire nodulii de pe fund. Apoi i-ar trimite la suprafață, prin tuburi, către o navă. De acolo, spre o fabrică de pe uscat.
De ce e contestat mineritul în adâncuri
Aici intervine partea contrariantă. Criticii nu atacă proiectul doar din motive de mediu. Îl atacă pe terenul lui cel mai tare: banii. O analiză independentă a studiat raportul de prefezabilitate al companiei. A fost realizată de dr. Steven H. Emerman, specialist în impactul mineritului.
Concluzia e dură. Pe propriile cifre ale companiei, proiectul nu generează profit semnificativ. Mai mult, analiza găsește o problemă-cheie. Compania a folosit un preț al nichelului de 20.295 de dolari pe tonă. Prețul real din noiembrie 2025 era de 14.671 de dolari. Diferența e de 38,3%, în favoarea unui scenariu optimist.
Cu alte cuvinte, chiar și cu cele mai bune presupuneri, afacerea nu stă în picioare. Autorul observă și că studiul a fost pregătit în mare parte de angajații companiei. Nu de experți independenți, cum cere practica standard.
Riscul ascuns de pe fundul oceanului
Dincolo de bani, miza ecologică e enormă. Fundul oceanului nu e un deșert mort. Până la o treime din fauna marină de adâncime depinde, într-un fel sau altul, de acești noduli. Ei oferă o suprafață dură într-un mediu altfel noroios.
Odată ce nodulii sunt aspirați, acel habitat dispare. Procesul ridică și nori de sedimente. Aceștia se pot răspândi și pot sufoca viața din jur. Analiza mai semnalează un risc trecut sub tăcere. Nodulii sunt ușor radioactivi, iar radioactivitatea crește când sunt sparți sau zdrobiți. Studiul companiei nu menționează acest lucru.
O bătălie și juridică
Există și un conflict de autoritate. În mod normal, mineritul în ape internaționale e reglementat de Autoritatea Internațională a Fundurilor Marine, cu sediul în Jamaica. Compania a ales însă să ceară permisul direct de la SUA.
Autoritatea internațională a reacționat ferm. Și-a reafirmat mandatul exclusiv de a aproba astfel de exploatări. A exprimat îngrijorare față de intenția companiei de a obține permisul doar din partea Statelor Unite. Se conturează astfel un precedent periculos: o țară care acționează singură, în afara cadrului global.
Cine câștigă și cine pierde
Pe termen scurt, ar câștiga compania și investitorii, dacă proiectul ar porni. Pe termen lung, însă, chiar și ei riscă. O afacere fără profit, conform propriilor cifre, e o capcană financiară. Pierde, fără îndoială, oceanul. Un ecosistem format în milioane de ani ar fi distrus pentru câțiva ani de extracție.
Pentru Europa și pentru România, lecția e indirectă, dar reală. Tranziția verde are nevoie de metale. Întrebarea e de unde le luăm. Mineritul în adâncuri e prezentat drept soluția curată pentru baterii. Realitatea arată altceva: un risc de mediu uriaș, pentru un câștig economic incert. Iar graba de a începe, înaintea regulilor clare, poate costa mai mult decât aduce.
