România se remarcă printr-o amplitudine termică extremă, definită de două recorduri meteorologice care rămân reper în studiile climatice. Cea mai ridicată temperatură măsurată oficial a fost de 44,5°C, înregistrată pe 10 august 1951, la stația meteorologică Ion Sion din județul Brăila. Acest maxim absolut reflectă capacitatea regiunilor de câmpie din sud-estul țării de a acumula și menține căldura în condiții de stabilitate atmosferică accentuată.
În contrast, cea mai scăzută temperatură din România a fost consemnată pe 25 ianuarie 1942, la Bod, în județul Brașov, unde termometrele au indicat -38,5°C. Această valoare extremă a fost posibilă datorită condițiilor specifice depresiunilor intramontane, unde aerul rece stagnează și se acumulează în timpul nopților senine de iarnă.
Diferența dintre cele două recorduri depășește 80°C, ceea ce evidențiază caracterul continental pronunțat al climei din România. Această variație termică amplă este determinată de poziționarea geografică, de influențele maselor de aer continentale și de diversitatea reliefului, care favorizează atât acumularea căldurii, cât și a aerului rece.
Recordurile de temperatură nu reprezintă doar valori statistice, ci indicatori relevanți ai dinamicii climatice. Ele oferă repere pentru evaluarea riscurilor asociate fenomenelor extreme și pentru înțelegerea modului în care clima poate varia în limite foarte largi pe teritoriul României.
