Ce includ subvențiile pentru combustibili fosili
Conceptul de „subvenție fosilă” nu se limitează la sprijin direct pentru producători. Conform metodologiilor utilizate de OECD și Agenția Internațională pentru Energie (IEA), sunt incluse:
- reduceri sau scutiri fiscale pentru combustibili;
- compensații acordate consumatorilor;
- plafonări de preț;
- sprijin bugetar pentru producție sau infrastructură.
În perioade de criză, măsurile de protecție a consumatorilor pot intra în această categorie, chiar dacă scopul lor principal este social.
Creșterea sprijinului în contextul crizei energetice
În 2022–2023, guvernele europene au intervenit masiv pentru a limita impactul creșterii prețurilor la energie asupra populației și industriei.
Mecanismele au inclus plafonări, compensări și scheme de sprijin pentru sectoare vulnerabile. Deși aceste măsuri au fost justificate prin urgență economică, efectul lor a fost menținerea consumului de energie produsă în mare parte din surse fosile.
Intervențiile au fost reactive și temporare, nu programe structurale de susținere a combustibililor fosili pe termen lung.
Unde apare tensiunea de politică publică
Politicile climatice europene urmăresc internalizarea costului carbonului și reducerea dependenței de combustibili fosili. În același timp, sprijinul bugetar reduce presiunea prețului asupra consumatorilor.
Această dublă mișcare produce trei efecte:
- Diminuarea temporară a stimulentului pentru reducerea consumului.
- Creșterea presiunii asupra bugetelor naționale.
- Ambiguitate în semnalul transmis pieței.
Nu este vorba despre o anulare directă a politicilor climatice, ci despre o ajustare de criză care poate intra în conflict cu obiectivele pe termen lung dacă devine permanentă.
România: intervenție și presiune fiscală
România a implementat plafonarea prețurilor la energie pentru gospodării și companii. Măsura a redus șocul social și economic, însă a generat costuri bugetare semnificative.
Pe termen scurt, efectul a fost stabilizator.
Pe termen mediu, menținerea unor scheme extinse poate crea presiuni fiscale și poate întârzia ajustările structurale în consum și eficiență energetică.
Dilema structurală
Politica energetică europeană se confruntă cu o dilemă operațională:
- accelerarea decarbonizării implică semnale de preț clare;
- stabilitatea socială impune amortizarea șocurilor.
Dacă subvențiile sunt retrase prea rapid, riscul este social și politic.
Dacă sunt menținute prea mult timp, riscul este distorsionarea pieței și întârzierea investițiilor în eficiență și tehnologii curate.
Dimensiunea geopolitică
Criza energetică a fost declanșată de factori geopolitici externi, nu de politicile climatice. Intervenția bugetară a fost o reacție la volatilitatea pieței gazului.
Această diferență este esențială: sprijinul pentru consumatori a fost o măsură de stabilizare, nu o schimbare de direcție strategică în favoarea combustibililor fosili.
Cu toate acestea, din punct de vedere contabil, nivelul sprijinului acordat energiei pe bază de fosil a crescut în perioada de criză.
Ce urmează
Sustenabilitatea fiscală și coerența climatică depind de:
- durata intervențiilor;
- direcționarea sprijinului către gospodăriile vulnerabile;
- accelerarea investițiilor în surse cu emisii reduse.
Echilibrul dintre protecția socială și disciplina climatică rămâne unul dintre cele mai sensibile puncte ale tranziției europene.
