Tunisia traversează una dintre cele mai severe crize de apă din ultimele decenii. Nivelurile rezervoarelor naționale au scăzut dramatic în ultimii ani, iar autoritățile au impus restricții de utilizare a apei în mai multe zone urbane, inclusiv limitări privind udarea spațiilor verzi și utilizarea apei potabile pentru activități neesențiale.
Țara se află într-o zonă deja vulnerabilă climatic, iar episoadele repetate de secetă au redus rezervele hidrologice. Datele meteorologice recente indică precipitații sub media multianuală, în special în regiunile nordice care alimentează principalele baraje.
Totuși, reducerea disponibilității apei nu este explicată exclusiv prin factori climatici. Tunisia are o infrastructură hidrologică veche, pierderi semnificative în rețelele de distribuție și o agricultură intens dependentă de irigații. În unele estimări, pierderile din sistemele de distribuție pot depăși 20–30% din volumul transportat.
Secetă structurală și presiune urbană
Urbanizarea accelerată a crescut cererea de apă în orașe, în timp ce sectorul agricol rămâne principalul consumator. În perioadele de secetă, autoritățile sunt nevoite să prioritizeze consumul domestic în detrimentul irigațiilor, ceea ce afectează producția agricolă și veniturile rurale.
Criza apei are impact social direct. Restricțiile prelungite pot afecta sănătatea publică, economia locală și stabilitatea politică. În zonele urbane, întreruperile temporare de furnizare devin tot mai frecvente în perioadele de vârf.
Pe fondul schimbărilor climatice, modelele climatice regionale indică o tendință de reducere a precipitațiilor și creștere a temperaturilor în Africa de Nord, ceea ce amplifică evaporarea și reduce rezervele disponibile.
Între adaptare și vulnerabilitate economică
Guvernul tunisian explorează investiții în desalinizare și modernizarea infrastructurii, însă aceste proiecte implică costuri ridicate și timp de implementare. În paralel, reformele privind eficiența utilizării apei în agricultură rămân lente.
Criza actuală ridică o întrebare esențială: cât din presiunea asupra apei este cauzată de schimbările climatice și cât este rezultatul subinvestițiilor și al managementului deficitar?
Pentru populație, diferența teoretică contează mai puțin decât realitatea restricțiilor. Factura socială a crizei apei este vizibilă în prețuri mai mari la alimente, venituri agricole reduse și incertitudine urbană.
Tunisia oferă un exemplu clar despre cum vulnerabilitatea climatică și fragilitatea infrastructurii se pot suprapune. Într-o regiune deja aridă, fiecare an de precipitații sub medie amplifică o problemă structurală care nu poate fi rezolvată doar prin restricții temporare.
