Poarta minei poate fi zidită, utilajele vândute, iar ultimul miner plecat. În interior, apa continuă să întâlnească roca. Oxigenul și sulfurile pornesc o reacție care nu respectă contractele, falimentul companiei sau schimbarea proprietarului.
Minele abandonate din România pot produce apă acidă timp de decenii. Din galerii ies fier, cupru, zinc, cadmiu, plumb sau arsen, iar râurile devin capătul unei instalații industriale pe care nimeni nu o mai operează.
La Băiuț, în Maramureș, galeria Breiner evacuează permanent apă acidă. Mina nu mai produce cupru, dar continuă să producă poluare.
Cum apare apa acidă de mină?
Rocile cu sulfuri sunt stabile cât timp rămân izolate de aer și apă. Exploatarea le sparge, le mărunțește și deschide galerii.
După contactul cu oxigenul și apa, pirita și alte sulfuri se oxidează. Se formează acid sulfuric, iar pH-ul scade.
Apa acidă dizolvă metalele din rocă. Ceea ce era fixat în mineral devine mobil și poate călători prin galerie, pârâu și râu.
Procesul continuă după închidere. Apa subterană inundă lucrările, ploile pătrund prin halde, iar oxigenul ajunge prin fisuri.
Apa evacuată din galeria Breiner–Băiuț avea un pH de 2,75. Concentrațiile măsurate au ajuns la 71,1 mg/l pentru cupru, 42,5 mg/l pentru zinc și 122,5 mg/l pentru fier.
Valorile depășeau limitele pentru evacuarea apelor uzate în receptori naturali. Galeria se comportă ca o sursă permanentă, nu ca un accident izolat.
De ce închiderea minei nu închide poluarea?
În timpul exploatării, apa este pompată pentru ca galeriile să rămână accesibile. După oprire, nivelul urcă și inundă lucrările.
Apa găsește ieșiri prin guri de mină, fisuri și conducte vechi. Un zid poate devia presiunea fără să oprească procesul.
Halda de steril rămâne expusă. Fiecare ploaie spală particule și produși de oxidare.
Iazurile de decantare conțin material fin și apă contaminată. Barajele și drenurile au nevoie de întreținere chiar dacă fabrica nu mai există.
Tratamentul trebuie menținut atât timp cât apa acidă este produsă. Uneori, obligația poate dura mai mult decât perioada în care mina a fost profitabilă.
Mina închisă este o fabrică fără angajați, care continuă să producă apă contaminată.
Ce se întâmplă când apa ajunge în râu?
Aciditatea afectează direct peștii și nevertebratele. Metalele se pot depune pe branhii și pot perturba funcțiile biologice.
Fierul precipită și formează depuneri portocalii. Acestea acoperă pietrele și habitatul organismelor de pe fund.
Unele metale rămân dizolvate. Altele se fixează în sedimente și pot fi mobilizate din nou după o viitură.
Poluarea nu se oprește la limita comunei. Pârâurile transportă contaminanții spre bazine mai mari, unde concentrația poate scădea, dar masa totală rămâne.
Apa poate deveni nepotrivită pentru animale, irigații sau consum. Solul din luncă poate primi metale prin depuneri repetate.
Riscul pentru oameni depinde de traseul expunerii. Nu fiecare râu colorat produce automat intoxicații, dar sursa trebuie izolată înainte ca apa să intre în circuitul local.
Poate fi tratată apa cu fier vechi?
Experimentele din Băiuț au folosit șpan de fier, un material ieftin, pentru a reține sau transforma unele metale.
După 30 de zile, concentrația cuprului a coborât sub limita permisă în toate variantele testate.
Zincul a scăzut puternic, dar a rămas peste limită. Fierul a crescut deoarece o parte din materialul folosit s-a dizolvat.
Rezultatul arată că o soluție simplă poate elimina un contaminant și poate complica alt parametru. Tratarea apei de mină are nevoie de mai multe etape.
Neutralizarea cu var, zonele umede construite, reactoarele biologice și filtrele reactive pot fi combinate. Fiecare produce însă nămol sau reziduuri care trebuie gestionate.
Tehnologia pasivă folosește gravitația, plantele și reacțiile naturale și poate reduce costurile. Nu funcționează în orice debit și la orice concentrație.
Cine trebuie să plătească după dispariția companiei?
Principiul „poluatorul plătește” funcționează greu când operatorul a fost lichidat, privatizat sau reorganizat de mai multe ori.
În multe zone miniere, statul a preluat obligațiile de închidere și ecologizare. Costul rămâne public, iar lucrările concurează cu alte investiții.
Finanțarea nu trebuie să acopere doar zidirea galeriei. Este nevoie de monitorizare, tratare, întreținerea iazurilor și intervenții după furtuni.
Redeschiderea exploatărilor pentru materii prime critice readuce aceeași întrebare. Compania trebuie să constituie garanții suficiente înainte ca mina să producă.
Garanția calculată prea jos transferă riscul către comunitate. Profitul pleacă în anii buni, iar apa acidă rămâne în bugetul local.
România are nevoie de un registru public al galeriilor care evacuează apă, cu debit, compoziție, tratament și responsabil financiar.
Într-o mină, ultimul produs nu este metalul scos la suprafață. Poate fi apa toxică pe care următoarea generație va trebui să o curețe.
