La marginea fostelor și actualelor zone energetice ale României există peisaje construite nu de natură, ci de centrale: depozite de cenușă și zgură acumulate după decenii de ardere a cărbunelui. Mult timp au fost tratate aproape exclusiv ca deșeu și problemă de mediu. Chimia lor spune însă o poveste mai complicată.
Cenușa de cărbune poate conține elemente de pământuri rare și alte minerale critice care pot fi recuperate tehnologic. În România, analize realizate pe cenușă de la Turceni au identificat elemente precum scandiu, lantan, ceriu și neodim. Asta nu demonstrează existența unei rezerve comerciale și nici rentabilitatea extracției. Arată însă că depozitele românești merită privite și ca resurse secundare care pot fi caracterizate, nu doar ca terenuri contaminate ce trebuie administrate.
În Statele Unite, cenușa este privită deja ca o posibilă mină
Un proiect coordonat de Worcester Polytechnic Institute încearcă să recupereze minerale valoroase din cenușă de cărbune, nămol roșu și steril minier folosind procese inspirate din mecanisme biologice.
National Science Foundation a acordat proiectului 3,3 milioane de dolari. Programul se întinde pe cinci ani și reunește geochimie, biologie, metalurgie, inginerie și inteligență artificială.
Miza este uriașă. WPI citează o estimare conform căreia depozitele americane de cenușă de cărbune ar putea conține aproximativ 11 milioane de tone de elemente de pământuri rare, cu o valoare estimată la 8,4 miliarde de dolari.
Cifra nu poate fi transferată României. Tipul cărbunelui, geologia zăcământului, tehnologia de ardere și modul de depozitare schimbă concentrațiile de la o centrală la alta.
Dar principiul rămâne: arderea cărbunelui nu face toate elementele minerale să dispară. O parte rămâne concentrată în reziduuri.
Cenușa de la Turceni conține deja elemente care interesează industria
România are un motiv concret să testeze ideea.
Analize realizate asupra cenușii de fund din depozitul istoric Turceni–Valea Ceplea au identificat o listă lungă de elemente, între care litiu, scandiu, galiu, germaniu, ytriu, lantan, ceriu, praseodim, neodim și alte pământuri rare.
Prezența chimică nu este echivalentă cu un zăcământ exploatabil.
Pentru ca un depozit de cenușă să devină sursă comercială, trebuie cunoscute concentrația fiecărui element, distribuția sa în material, costul separării, energia consumată, necesarul de apă și cantitatea de deșeu rămasă după procesare.
Aici se află adevărata problemă tehnologică. În multe reziduuri industriale, elementele dorite există în cantități mici și sunt prinse într-o matrice minerală dificil de desfăcut. Metodele chimice agresive pot recupera materialul, dar pot crea alte fluxuri de deșeuri și costuri mari.
România are deja deșeul. Întrebarea este ce poate recupera din el?
Ideea este relevantă în special în Oltenia, unde arderea lignitului a produs timp de decenii cantități mari de cenușă și zgură.
Până acum, valorificarea a urmărit mai ales utilizări în ciment, beton, materiale de construcție sau infrastructură. Recuperarea mineralelor critice mută însă discuția într-o zonă cu valoare adăugată mult mai mare.
Europa încearcă simultan să reducă dependența de importuri pentru materiile prime necesare bateriilor, motoarelor electrice, turbinelor eoliene, electronicii și altor tehnologii strategice.
Pentru România apare o contradicție interesantă: industria veche a cărbunelui a lăsat în urmă o problemă de mediu, iar aceeași problemă ar putea conține o parte dintre materialele necesare industriei energetice care o înlocuiește.
Același principiu poate fi extins la steril minier. poluarea rămasă după închiderea minelor din România arată că un sit minier nu dispare odată cu ultima zi de producție. Apa, sterilul și metalele rămân în peisaj.
Dacă unele dintre aceste materiale pot fi recuperate economic, ecuația de mediu se schimbă: remedierea și valorificarea pot deveni părți ale aceluiași proiect.
De la depozit toxic la resursă secundară este un drum lung
Există însă riscul unei promisiuni prea ușoare. Faptul că cenușa conține pământuri rare nu înseamnă că România ar trebui să înceapă imediat exploatarea depozitelor.
Primul pas este mult mai puțin spectaculos: cartografierea.
Fiecare depozit trebuie analizat separat. Trebuie cunoscut volumul, compoziția, variația pe adâncime, contaminanții și riscul de mobilizare a metalelor. Abia apoi poate fi calculată recuperarea posibilă.
Avantajul este că materialul a fost deja extras din pământ, transportat și măcinat înainte de ardere. În mineritul clasic, toate aceste operațiuni costă bani și produc impact asupra peisajului.
Dezavantajul este concentrația. O tonă de cenușă poate conține mult prea puțin material valoros pentru ca recuperarea să fie rentabilă.
Tehnologia dezvoltată de echipa WPI încearcă tocmai să rezolve această problemă prin procese cu mai puțină energie și mai puține substanțe chimice agresive. Cercetarea este încă într-o etapă în care fezabilitatea industrială trebuie demonstrată.
Pentru România, valoarea imediată nu este promisiunea unei noi mine. Este schimbarea întrebării adresate vechilor depozite.
Timp de decenii am întrebat cât costă să păstrăm cenușa acolo. Următoarea întrebare poate fi cât din ea merită să nu mai rămână acolo.
