Repatrierea animalelor traficate nu începe cu transportul, ci cu identificarea. Cinci pui de urangutan găsiți pe 8 septembrie 2026 în statul Odisha din India se află la mii de kilometri de arealul natural al speciei. Pentru a fi trimiși înapoi trebuie stabilite specia și originea geografică, trebuie evaluată starea lor de sănătate și trebuie parcursă procedura juridică dintre India și țara de origine.
Cazul descris de Mongabay privind cei cinci urangutani găsiți în India arată de ce confiscarea unui animal sălbatic reprezintă doar prima etapă după trafic.
Repatrierea animalelor traficate începe cu întrebarea: de unde provin
Urangutanii trăiesc natural numai în Indonezia și Malaysia. Există trei specii: urangutanul de Borneo, urangutanul de Sumatra și urangutanul de Tapanuli.
Primele observații ale autorităților indoneziene indică posibilitatea ca cei cinci pui să fie urangutani de Sumatra. Observația morfologică nu oferă însă certitudine.
Analiza ADN poate compara profilurile genetice ale animalelor cu probe provenite din populații cunoscute. Astfel poate fi restrânsă regiunea din care provin și, în unele cazuri, poate fi identificată chiar populația din care au fost luați.
Pentru un animal traficat, „țara de origine” nu este întotdeauna suficientă. Pentru conservare contează și populația biologică din care provine.
De ce ADN-ul contează înainte de repatrierea urangutanilor
În cazul celor cinci pui, diferența este majoră. Urangutanii de Sumatra și de Tapanuli trăiesc numai pe insula Sumatra. Urangutanul de Borneo trăiește pe o altă insulă, împărțită între Indonezia, Malaysia și Brunei.
Trimiterea unui animal într-un centru sau într-o regiune greșită ar complica atât conservarea, cât și eventualele etape ulterioare de reabilitare.
Testarea are și o funcție judiciară. Originea genetică poate ajuta anchetatorii să reconstruiască traseul animalelor și să verifice ipotezele privind rețelele de trafic.
Autoritățile din Odisha au cerut Wildlife Crime Control Bureau din India să investigheze proveniența puilor. Organizațiile de conservare au solicitat examinări morfologice, genetice și de sănătate.
CITES nu permite simpla trimitere a animalelor peste graniță
Repatrierea înseamnă și coordonare între sisteme juridice diferite. Ministerul indonezian al Pădurilor lucrează cu autoritățile indiene și cu personalul CITES pentru ca întoarcerea animalelor să respecte regulile internaționale privind comerțul cu specii protejate.
Toate cele trei specii de urangutan sunt clasificate drept critic amenințate.
O estimare din 2026 indică aproximativ 11.694 de urangutani de Sumatra rămași în sălbăticie, cu 19,5% mai puțini decât în 2011. Pentru urangutanul de Tapanuli, estimarea este de numai 716 exemplare.
Fiecare individ contează pentru populații atât de mici. Tocmai de aceea repatrierea nu poate fi făcută fără verificarea originii.
Traficul cu animale nu se termină când transportul este interceptat
Cei cinci urangutani se află acum la Nandankanan Zoological Park, după evaluarea veterinară inițială. India și Indonezia trebuie să clarifice proveniența, responsabilitățile și procedura de întoarcere.
Este aceeași economie ilegală pentru care apar metode noi de control, inclusiv folosirea animalelor dresate pentru detectarea traficului cu specii sălbatice în porturi. Interceptarea încărcăturii protejează animalul de vânzare, dar nu repară automat ceea ce s-a întâmplat înainte.
Un pui poate fi luat de lângă mamă, transportat prin mai multe state și ținut în captivitate înainte să fie găsit. După confiscare trebuie stabilit cine este, de unde vine și în ce condiții poate fi returnat.
Repatrierea animalelor traficate nu înseamnă să găsești pe hartă pădurea cea mai apropiată. Înseamnă să reconstruiești originea biologică și juridică a animalului înainte de a-l trimite înapoi.
