Azotul care ajută planta să crească poate deveni, la câțiva centimetri distanță, gaz cu efect de seră sau poluant atmosferic. Întrebarea este dacă agricultura poate reduce simultan aceste pierderi fără să renunțe la productivitate. O analiză realizată pe 2.235 de comparații din 210 situri experimentale indică un răspuns important: coordonarea mai bună a proceselor azotului din sol s-a asociat cu reduceri medii de 21,8% ale emisiilor de oxid de azot și de 40,6% ale emisiilor de amoniac atunci când fertilizarea sintetică a fost înlocuită cu surse organice precum gunoiul de grajd, resturile vegetale și biocharul.
Miza nu este doar schimbarea tipului de fertilizant. Elementul central este sincronizarea proceselor prin care azotul este eliberat, transformat, preluat și pierdut din sol.
De ce pierde agricultura azot chiar după ce îl cumpără?
Azotul nu rămâne nemișcat după aplicarea pe teren. El trece printr-o succesiune de transformări biologice și chimice: mineralizare, imobilizare, nitrificare și denitrificare.
Dacă aceste etape nu funcționează într-un ritm compatibil, compuși intermediari se acumulează. O parte poate ajunge în atmosferă sub formă de oxid de azot, un gaz cu efect de seră, iar alta poate fi eliberată sub formă de amoniac, cu efecte asupra calității aerului și ecosistemelor.
University of Reading sintetizează rezultatele unei cercetări internaționale care tratează ciclul azotului ca pe un sistem interconectat, nu ca pe o serie de procese independente.
Imaginea este apropiată de o linie de producție. Dacă o etapă produce mai repede decât poate prelua etapa următoare, materialul începe să se adune. În sol, ceea ce se acumulează nu rămâne neapărat disponibil plantei. Poate deveni poluare.
Este suficient să înlocuim îngrășămintele sintetice cu gunoi de grajd?
Nu. Aici cercetarea devine mai interesantă decât o simplă confruntare între „chimic” și „organic”. Reducerile observate nu apar doar pentru că o categorie de îngrășământ este înlocuită cu alta.
Ceea ce explică mai bine pierderile este sincronizarea ciclului azotului. O sursă organică poate elibera nutrienții diferit, poate modifica activitatea microorganismelor și poate schimba momentul în care azotul devine accesibil rădăcinii.
Echipa a adaptat conceptul de „sincronie” din ecologia comunităților pentru a măsura cât de bine se potrivesc etapele ciclului. Cu cât sistemul funcționează mai coerent, cu atât scade riscul ca azotul reactiv să rămână fără o destinație biologică și să se piardă.
Asta explică de ce soluția agricolă nu se reduce la o etichetă pusă pe sacul de fertilizant. Contează dozarea, sursa, solul, clima, cultura și momentul în care planta poate utiliza nutrienții.
De ce rezultatul este important pentru Europa și România?
Modelarea realizată cu date globale indică un potențial deosebit de mare pentru terenurile agricole europene. O sincronizare mai bună a proceselor ar putea reduce emisiile de oxid de azot cu aproximativ 40,7% în culturile europene, în condițiile scenariilor modelate.
Aceasta nu reprezintă o garanție că fiecare fermă din România va obține aceeași reducere. Solurile, culturile, precipitațiile, irigațiile și practicile agricole diferă. Cifra descrie un potențial modelat la scară regională.
Pentru România, întrebarea este însă foarte concretă. Agricultura folosește azot pentru producție, iar o parte din acest azot poate fi pierdută prin aer și apă. StireaVerde a arătat recent cum România cumpără nutrienți agricoli și suportă apoi costurile azotului și fosforului pierdute în mediu.
Noua cercetare adaugă o piesă: nu contează doar cât azot intră în sistem, ci și dacă procesele solului îl predau rădăcinii în ordinea și momentul potrivit.
Poate această idee reduce factura de mediu a agriculturii?
Teoretic, da. Dacă mai mult azot ajunge la plantă și mai puțin se pierde, aceeași resursă produce mai multă valoare agricolă și mai puțină poluare.
Aplicarea este partea dificilă. Sincronizarea nu poate fi comandată printr-o singură regulă națională. Ea depinde de gestionarea solului la nivel local: materie organică, umiditate, temperatură, microorganisme, tip de cultură și strategia de fertilizare.
Rezultatul schimbă însă întrebarea pe care fermierul și politica agricolă ar trebui să o pună. Nu doar „cât azot aplicăm?”, ci „cât de bine îl poate prelua sistemul când îl aplicăm?”.
Într-o agricultură care plătește o dată pentru fertilizant și încă o dată pentru poluarea produsă de ceea ce pierde, diferența dintre cele două întrebări poate valora mai mult decât un sac de îngrășământ.
