Un rechin trece prin fața unei camere subacvatice și dispare în larg. Câteva minute mai târziu, apare altul. În imaginile obișnuite, biologii pot avea dificultăți în a stabili dacă observă același animal sau două exemplare diferite.
Identificarea rechinilor după înotătoare oferă o soluție bazată pe particularitățile naturale ale fiecărui exemplar. Biologi de la Florida International University (FIU) au recunoscut individual 50 de rechini oceanici cu vârfurile înotătoarelor albe, folosind înregistrări realizate în apropierea insulei Cat Island, din Bahamas.
Cercetarea, publicată în Marine Biology în august 2026 și prezentată de universitate la 29 octombrie, arată că identificarea individuală poate corecta subestimările obținute prin numărarea rechinilor vizibili simultan. În anumite înregistrări, numărul indivizilor distincți a fost de până la trei ori mai mare decât numărul maxim observat într-un singur cadru.
Identificarea rechinilor după înotătoare: ce îi face recognoscibili
Specia Carcharhinus longimanus este cunoscută pentru înotătoarele sale alungite, prevăzute cu zone deschise la culoare.
Aceste înotătoare prezintă variații individuale de pigmentație și formă.
Marginile, petele și configurația vârfurilor pot fi comparate între imagini pentru a recunoaște același rechin.
Metoda seamănă conceptual cu identificarea balenelor după coadă sau a rechinilor-balenă după distribuția petelor.
Nu presupune însă că fiecare exemplar are o amprentă biometrică validată matematic pentru întreaga populație mondială.
Biologii au analizat în special prima înotătoare dorsală și au comparat imaginile corespunzătoare.
Unghiul de filmare este important: o înotătoare fotografiată numai dintr-o parte poate fi dificil de comparat cu imaginea celeilalte părți.
De asemenea, lumina, distanța și mișcarea animalului influențează claritatea caracteristicilor.
Rezultatele confirmă utilitatea metodei în condițiile studiate, nu identificarea perfectă a tuturor rechinilor filmați.
99 de camere subacvatice, 50 de rechini și 12 exemplare recunoscute din nou
Biologii au utilizat stații video subacvatice cu momeală, cunoscute prin abrevierea pBRUVS.
Spre deosebire de sistemele fixate pe fundul mării, acestea pot funcționa în larg, unde adâncimea face dificilă ancorarea.
Au fost testate două configurații: camere lăsate să plutească liber și camere conectate la ambarcațiuni.
În aprilie și mai 2023, respectiv 2024, echipa a realizat 99 de amplasări în apropierea Cat Island.
Rechinii oceanici cu înotătoare albe au fost observați în 51 dintre acestea, adică 51,52%.
În total, cercetătorii au identificat 50 de indivizi distincți.
Dintre aceștia, 12 au fost recunoscuți în mai multe amplasări, iar doi au fost observați în ambii ani ai cercetării.
Acest rezultat demonstrează că anumite caracteristici vizuale permit recunoașterea repetată a animalelor.
Nu indică însă câți rechini trăiesc în total în apele din Bahamas.
În 41 dintre cele 51 de amplasări cu rechini, imaginile au permis identificarea individuală a cel puțin unui exemplar.
Proporția este de aproximativ 80,4% pentru aceste înregistrări, nu o rată universală de recunoaștere.
De ce numărarea tradițională poate subestima rechinii prezenți
În monitorizarea video este utilizat frecvent indicatorul MaxN: numărul maxim de exemplare vizibile simultan într-un cadru.
Acesta limitează riscul de a număra același animal de mai multe ori când revine în fața camerei.
Dar metoda poate rata indivizii care apar succesiv, fără să fie vizibili în același moment.
Imaginați-vă trei rechini care trec pe rând prin dreptul unei camere.
Dacă niciodată nu apar împreună, MaxN poate avea valoarea unu.
Prin diferențierea înotătoarelor, biologii pot stabili că au observat trei exemplare distincte.
În cercetarea din Bahamas, diferențele dintre MaxN și numărul indivizilor identificați au ajuns de până la trei ori în anumite situații.
Întrebarea este dacă rezultatul înseamnă că oceanele au de trei ori mai mulți rechini decât se credea. Nu.
Raportul caracterizează anumite înregistrări locale, nu populațiile mondiale.
Metoda oferă un indicator mai informativ pentru monitorizare, dar nu înlocuiește automat estimările demografice complete.
O metodă pentru protejarea rechinilor amenințați cu dispariția
Carcharhinus longimanus este o specie oceanică amenințată critic cu dispariția la nivel global.
Populațiile sale au fost afectate puternic de exploatarea prin pescuit.
Monitorizarea este dificilă deoarece animalele se deplasează pe suprafețe foarte mari, iar datele provenite exclusiv din capturi pot avea limite importante.
Camerele subacvatice permit observații fără capturarea, marcarea sau sacrificarea exemplarelor.
Totuși, momeala poate influența prezența rechinilor în apropierea echipamentului.
De aceea, rezultatele trebuie interpretate ca indicatori ai abundenței relative, nu drept un recensământ complet.
La scară globală, ariile marine protejate acoperă insuficient habitatele multor specii amenințate de rechini și pisici de mare.
O monitorizare individuală mai bună poate ajuta la înțelegerea deplasărilor și a utilizării habitatelor.
Pentru România, relevanța este metodologică: identificarea vizuală noninvazivă poate inspira monitorizarea unor specii marine, dacă există trăsături individuale suficient de stabile.
Nu trebuie însă presupus că specia studiată în Bahamas trăiește și în Marea Neagră.
Biologii intenționează să extindă cercetarea și să integreze fotografii realizate de observatori voluntari.
Un rechin poate dispărea din dreptul camerei în câteva secunde. Forma unei înotătoare îi poate păstra însă identitatea în evidențele cercetătorilor pentru anii următori.
