Rechin - Foto We Love Shark Facebook
Rechin - Foto We Love Shark Facebook

Pe o hartă mondială, o arie marină protejată arată ca o victorie: o bucată de ocean încadrată într-o limită și trecută la capitolul conservare. Pentru un rechin care traversează sute sau mii de kilometri, linia poate conta mult mai puțin.

În cazul speciilor amenințate de rechini și pisici de mare, 79% au mai puțin de 1% din arealul aflat în apele naționale acoperit de arii marine în care extracția este interzisă. Problema arată diferența dintre procentul de ocean declarat protejat și protecția efectivă a speciilor care trăiesc acolo.

Ariile marine protejate ratează o mare parte din arealul rechinilor

Rechinii și batoidele sunt un test dificil pentru sistemul global de arii protejate. Multe specii au areale mari, migrează între jurisdicții și petrec doar o parte din viață într-un loc protejat.

Evaluarea globală a acoperirii reale pentru rechini și pisici de mare arată că simpla existență a unei arii marine protejate nu garantează protecție suficientă.

Pentru speciile amenințate, numai șase au peste 10% din arealul lor național în zone no-take, unde activitățile extractive precum pescuitul sunt interzise.

Nicio specie clasificată Critically Endangered nu are mai mult de 5% din arealul aflat în ape naționale acoperit de astfel de zone.

Imaginea devine și mai severă când sunt privite speciile împreună: 79% dintre cele amenințate au sub 1% protecție no-take.

Ce înseamnă o arie marină protejată și ce nu înseamnă

Termenul „arie marină protejată” acoperă regimuri foarte diferite.

În unele zone, pescuitul și alte activități extractive sunt interzise. În altele, există restricții parțiale. Unele protejează anumite habitate sau specii, dar permit folosirea economică a altor resurse.

De aceea, două suprafețe egale colorate pe o hartă pot avea efecte biologice complet diferite.

Mai apare o problemă: pentru multe arii protejate, bazele globale de date nu precizează clar dacă pescuitul este permis. Doar aproximativ 34% dintre țări raportează statutul privind extracția pentru cel puțin o parte dintre ariile lor marine.

Oceanul poate fi protejat statistic și exploatat biologic în același timp.

Obiectivul 30×30 poate deveni o cursă după suprafață

Statele lumii au convenit prin Cadrul Global pentru Biodiversitate Kunming–Montreal să conserve cel puțin 30% din zonele terestre și marine până în 2030.

Ținta este cunoscută drept 30×30 și a accelerat crearea sau extinderea ariilor protejate. Problema apare atunci când succesul este măsurat aproape exclusiv în kilometri pătrați.

O zonă foarte mare, amplasată unde activitățile economice sunt oricum reduse, poate crește rapid procentul național protejat. Dar dacă speciile amenințate folosesc alte rute de migrație, locuri de reproducere sau zone de hrănire, beneficiul poate fi limitat.

Pentru rechini și pisici de mare, proiectarea ariilor trebuie să țină cont de distribuția speciilor, nu doar de geometria administrativă.

Uneori, o suprafață mai mică amplasată într-un loc biologic critic poate valora mai mult decât o zonă imensă în care speciile vulnerabile ajung rar.

Rechinul trebuie protejat unde înoată, nu unde este convenabil să trasăm linia

ȘtireaVerde a analizat pe 27 iulie problema protecției rechinilor din perspectiva pescuitului și comerțului. Noul unghi este diferit: chiar și atunci când statele declară zone protejate, acestea pot rata cea mai mare parte a arealului speciilor amenințate.

Protecția eficientă trebuie să urmărească locurile unde animalele se reproduc, se hrănesc și migrează. Pentru speciile mobile, cooperarea între state este esențială.

Un rechin nu se oprește la limita zonei economice exclusive și nu recunoaște granița unei arii marine. Dacă ruta lui continuă într-o zonă cu pescuit intens, protecția parțială poate fi insuficientă.

Aici se află și lecția pentru Marea Neagră. România are propriile obligații privind extinderea și administrarea ariilor protejate. Suprafața este un indicator simplu și ușor de comunicat. Eficiența biologică este mult mai greu de demonstrat.

Întrebarea relevantă nu este doar „câtă mare am protejat?”. Trebuie întrebat ce specii beneficiază, în ce etape ale vieții și împotriva căror amenințări.

Altfel, 30% poate arăta impresionant într-un raport și surprinzător de mic în viața unui animal care nu știe unde se termină culoarea verde de pe hartă.