O sticlă aruncată lângă un râu poate rămâne blocată în vegetație, se poate îngropa în sedimente sau se poate fragmenta înainte să ajungă vreodată la mare. Plasticul din râurile Europei nu urmează traseul simplu pe care îl presupun multe estimări ale poluării marine. O analiză realizată de Wageningen University & Research arată că doar 0,6% din plasticul introdus în mediul european în anul de referință 2015 a ajuns la gurile râurilor.
Dintr-un total estimat la 3,55 milioane de tone, peste 93% au rămas pe uscat, fără să intre în râuri. Alte 6% au fost reținute în sistemele fluviale. Descoperirea schimbă perspectiva asupra poluării: cantitatea care nu ajunge în mare nu dispare, ci rămâne în mediul înconjurător.
Plasticul din râurile Europei: numai 0,6% a ajuns la gurile de vărsare
Analiza a inclus 8.671 de bazine hidrografice europene. Modelul dezvoltat de echipa internațională condusă de Miranda Stibora a estimat atât transportul plasticului către mare, cât și cantitățile reținute pe traseu.
Calculul pentru anul 2015 indică aproximativ 20.000 de tone care au ajuns la gurile râurilor. Restul materialului s-a distribuit între suprafețele terestre și ecosistemele fluviale.
Diferența este majoră deoarece râurile au fost tratate frecvent ca niște benzi transportoare care mută deșeurile din interiorul continentelor către oceane.
În realitate, malurile, vegetația, lacurile de acumulare și sedimentele funcționează ca zone de retenție. Plasticul poate rămâne acolo perioade îndelungate, fără să fie vizibil la suprafață.
Modelul publicat în Environmental Science & Technology diferențiază microplasticele, particule sub cinci milimetri, de deșeurile mai mari.
Procentul de 0,6% nu reprezintă o măsurătoare directă efectuată în 2026 și nici cantitatea de plastic din toate râurile lumii. Este rezultatul unei modelări pentru Europa, folosind datele aferente anului 2015.
Rinul și Vistula arată unde se acumulează poluarea
Rinul ocupă locul al treilea între râurile europene analizate în ceea ce privește cantitatea totală de plastic reținută în sistemul fluvial. Înaintea lui se află Kurbagalı Dere, din Turcia, și Vistula, din Polonia.
La categoria microplasticelor reținute, Rinul ajunge pe primul loc în clasamentul modelului.
Dar dimensiunea fluviului nu explică singură poluarea. Râurile mici din apropierea coastelor pot concentra cantități importante de plastic atunci când sursele de deșeuri sunt situate aproape de vărsare.
Distribuția este extrem de inegală. Din cele 8.671 de sisteme fluviale analizate, numai 141 au reprezentat 80% din poluarea totală cu microplastice estimată de model. Pentru plasticul mai mare de cinci milimetri, aceeași proporție a fost concentrată în 239 de sisteme.
Acest rezultat poate schimba prioritățile de intervenție. Autoritățile nu trebuie să distribuie automat resursele în funcție de lungimea râurilor, ci să identifice locurile unde plasticul intră în apă și unde se acumulează.
Un sector scurt, aflat lângă o zonă urbană, poate avea o încărcare mai mare decât un tronson mult mai lung, dar slab populat.
Plasticul reținut nu înseamnă plastic inofensiv
Faptul că o mare parte a plasticului nu ajunge în mare nu constituie o veste liniștitoare pentru ecosisteme.
Materialul rămas în vegetație sau sedimente poate continua să se fragmenteze sub acțiunea radiației solare, a variațiilor de temperatură și a solicitărilor mecanice. Fragmentele devin mai greu de recuperat, iar unele pot fi transportate ulterior.
Prezența microplasticelor nu demonstrează automat un efect toxic asupra fiecărei specii. Riscul depinde de concentrație, dimensiunea particulelor, compoziție și durata expunerii. Totuși, acumularea lor în mediu poate prelungi contactul organismelor cu aceste materiale.
Există și o limită importantă a modelului. Cercetătorii nu au inclus acumularea plasticului de-a lungul mai multor ani și nici efectele complete ale inundațiilor și mișcărilor mareice.
Un râu care reține deșeuri într-un sezon le poate transporta către aval în timpul unei viituri. Prin urmare, proporțiile calculate pentru 2015 nu pot fi interpretate drept o împărțire permanentă a plasticului între uscat, râu și mare.
Întrebarea este dacă reducerea estimărilor privind exportul către ocean înseamnă diminuarea poluării. Nu. Înseamnă că o parte mai mare a problemei trebuie căutată înainte de vărsarea râurilor.
Ce înseamnă descoperirea pentru Dunăre și România
Dunărea traversează un bazin hidrografic extins și transportă spre Delta Dunării și Marea Neagră materiale provenite din numeroase țări. Problema poluării cu plastic a Dunării și Mării Negre trebuie privită astfel ca un proces transfrontalier, nu numai ca o consecință a deșeurilor aruncate pe litoral.
Noul model european nu oferă, prin cifrele prezentate în comunicatul instituțional, o estimare separată pentru cantitatea de plastic reținută pe teritoriul României. Procentul continental de 0,6% nu poate fi atribuit automat Dunării.
Totuși, mecanismele identificate sunt relevante pentru râurile românești: deșeurile se pot acumula în vegetația de mal, în zonele cu apă lentă, în lacurile de acumulare sau în apropierea obstacolelor.
Prevenirea intrării plasticului în ape poate fi mai eficientă decât recuperarea lui după fragmentare. Colectarea deșeurilor, gestionarea apelor pluviale și intervențiile în punctele de acumulare trebuie corelate cu monitorizarea reală.
Pentru administrațiile locale, diferența dintre plasticul transportat și cel reținut schimbă și modul de evaluare a succesului. Un râu aparent curat la vărsare poate ascunde cantități importante de material abandonat în amonte.
Plasticul care nu se mai vede plutind către mare nu a încetat să polueze. Uneori, doar a găsit un loc unde să rămână.
