Apa poate părea liniștită, suficient de limpede pentru o baie sau pentru ca un câine să bea câteva înghițituri. Pericolul nu are nevoie întotdeauna de miros, spumă sau o culoare spectaculoasă.
Cianobacteriile sunt microorganisme fotosintetice naturale care trăiesc în lacuri, râuri și rezervoare. În anumite condiții se multiplică exploziv. Unele specii produc cianotoxine care pot afecta oamenii, animalele domestice, fauna sălbatică și ecosistemele acvatice.
Un caz documentat recent în vestul Statelor Unite arată cât de rapid poate deveni expunerea fatală. Un border collie numit Jax a început să vomite și să aibă convulsii după contactul cu apa râului Columbia. A murit în mai puțin de o oră de la apariția primului simptom. Veterinarul a suspectat expunerea la cianobacterii toxice.
High Country News a documentat extinderea înfloririlor toxice de cianobacterii într-o regiune în care apa mai caldă, seceta și stagnarea creează condiții tot mai favorabile.
Întrebarea care contează este dacă aceste episoade reprezintă simple „alge de vară” sau un risc de sănătate și mediu care crește odată cu încălzirea. Literatura de sănătate publică indică a doua variantă, dar cu o nuanță importantă: nu orice apă verde conține toxine și nu orice înflorire poate fi evaluată corect cu ochiul liber.
Cianobacteriile nu sunt alge, deși sunt numite „alge albastre-verzi”
Cianobacteriile sunt bacterii fotosintetice. Denumirea populară de „alge albastre-verzi” a rămas în limbajul comun deoarece formează mase asemănătoare algelor și folosesc lumina pentru fotosinteză.
Ele sunt organisme vechi și importante pentru ecosisteme. Problema începe atunci când anumite specii se multiplică masiv și formează o înflorire nocivă.
Excesul de azot și fosfor este unul dintre motoarele principale. Nutrienții pot ajunge în apă din fertilizanți agricoli, ape uzate și scurgeri urbane.
Apa caldă favorizează multe dintre speciile implicate. Debitele reduse și stagnarea pot prelungi timpul în care microorganismele rămân într-o zonă favorabilă.
Schimbarea climatică nu inventează cianobacteriile. Modifică însă temperatura, durata sezonului cald, seceta și hidrologia în direcții care pot favoriza înfloririle.
EPA arată că frecvența și durata unor astfel de episoade sunt în creștere în numeroase ape dulci și salmastre, iar încălzirea antropogenă este proiectată să amplifice condițiile favorabile.
Cianotoxinele pot ataca ficatul, sistemul nervos și pielea
Nu toate cianobacteriile produc aceleași toxine. Printre grupele importante se află microcistinele, cilindrospermopsinele, anatoxinele și saxitoxinele.
Efectele diferă. Unele toxine atacă ficatul. Altele pot afecta sistemul nervos sau rinichii. Contactul cu celulele și apa contaminată poate provoca iritații cutanate.
Expunerea umană poate avea loc prin înghițirea apei în timpul înotului, contactul cu pielea sau inhalarea aerosolilor. Apa potabilă este o altă cale dacă sursa este afectată și tratarea nu controlează corespunzător toxinele.
Organizația Mondială a Sănătății descrie cianotoxinele drept substanțe periculoase larg răspândite în corpurile de apă și recomandă prevenirea înfloririlor prin controlul nutrienților și managementul bazinelor hidrografice.
Un detaliu complică reacția publică: aspectul apei nu oferă un diagnostic. O înflorire poate produce toxine sau nu. Concentrația poate varia în timp și de la un punct al lacului la altul.
Vântul poate împinge celulele la mal și poate crea concentrații mult mai mari decât în larg. O zonă care pare sigură la câteva sute de metri distanță poate avea la țărm un risc diferit.
Câinii pot fi expuși mai mult decât oamenii
Animalele beau direct din lacuri și râuri. Înoată aproape de suprafață. Pot mânca masele de cianobacterii depuse la mal. După ieșirea din apă, își ling blana.
Toate aceste comportamente cresc doza potențială.
EPA enumeră vărsăturile, diareea, hipersalivația, dificultățile respiratorii, slăbiciunea și convulsiile între semnele posibile ale expunerii. În cazurile severe, moartea poate apărea în câteva ore sau zile.
Există și înfloriri bentonice, mai puțin cunoscute publicului. Ele se dezvoltă pe fundul apei, pe pietre, plante sau lemn scufundat. Bucăți din aceste mase se pot desprinde și ajunge la suprafață sau la mal.
Asta înseamnă că absența unei pelicule verzi pe toată suprafața lacului nu elimină riscul.
Dacă un animal a intrat într-o apă suspectă, recomandarea EPA este să nu fie lăsat să își lingă blana și să fie clătit imediat cu apă curată. Ingestia unei mase suspecte sau apariția simptomelor necesită intervenție veterinară urgentă.
Aici timpul nu este un detaliu. Unele neurotoxine pot acționa foarte repede.
Căldura și poluarea cu nutrienți lucrează împreună
Imaginea simplificată spune că „încălzirea globală produce alge toxice”. Realitatea are mai multe verigi.
Fosforul și azotul creează resursa biologică. Temperatura ridicată favorizează multiplicarea. Seceta poate reduce debitele. Lacurile și rezervoarele se încălzesc mai mult. Apa poate sta mai mult timp pe loc.
Un bazin cu aport mare de nutrienți devine astfel mai vulnerabil într-o vară fierbinte decât un bazin bine protejat.
Controlul problemei nu începe la mal când apa s-a făcut verde. Începe pe terenurile agricole, în stațiile de epurare, în rețelele de canalizare și în modul în care orașele gestionează scurgerile de suprafață.
Acesta este motivul pentru care OMS pune accent pe reducerea încărcărilor de nutrienți din întregul bazin hidrografic.
Schimbarea climatică transformă o problemă de calitate a apei într-una de reziliență. Cu cât apa se încălzește mai mult, cu atât devine mai costisitor să ignori nutrienții care ajung în ea.
O înflorire poate afecta și apa potabilă
Sistemele convenționale de tratare pot elimina, de regulă, celulele intacte și concentrațiile reduse de cianotoxine. O înflorire severă complică însă procesul.
Celulele și toxina dizolvată nu sunt aceeași problemă tehnică. Distrugerea necontrolată a celulelor poate elibera în apă toxina pe care acestea o conțin.
De aceea, gestionarea unei surse de apă afectate presupune monitorizare și tratament adaptat situației, nu simpla adăugare a unei cantități mai mari de dezinfectant.
Înfloririle pot crea și gusturi sau mirosuri neplăcute fără ca acestea să fie, prin ele însele, toxice. Invers, absența unui miros puternic nu dovedește că toxinele lipsesc.
Pentru administratorii de lacuri și surse de apă, avertizarea publică devine parte din gestionarea riscului. Oamenii trebuie să știe dacă pot înota, pescui sau lăsa animalele în apă.
România are toate ingredientele ecologice pentru asemenea episoade
Rezultatele din vestul Statelor Unite nu pot fi transformate într-o hartă a riscului pentru România. Ar fi o extrapolare incorectă.
Mecanismele biologice sunt însă universale. România are lacuri, acumulări și sectoare de râu expuse eutrofizării, veri fierbinți și perioade de secetă cu debite reduse.
Extinderea organismelor toxice odată cu încălzirea apelor apare și în mediul marin, unde StireaVerde a documentat deplasarea spre nord a microalgelor asociate ciguaterei.
Cianobacteriile de apă dulce reprezintă însă un mecanism diferit. Ele cer monitorizare locală și analize specifice. O fotografie făcută la mal nu poate spune ce toxină există și în ce concentrație.
Există și o lecție jurnalistică importantă. „Alge toxice” este o formulă utilă publicului, dar poate deveni înșelătoare dacă orice apă verde este declarată toxică. Toxicitatea trebuie demonstrată prin analiză.
Ce trebuie făcut când apa arată suspect
Prima regulă este evitarea contactului cu masele vizibile, spuma sau pelicula acumulată la mal. Copiii și animalele nu trebuie lăsați într-o apă suspectă.
Un câine nu trebuie lăsat să bea din apă sau să mănânce materialul adunat pe mal. Dacă a înotat într-o zonă suspectă, blana trebuie clătită cu apă curată înainte ca animalul să se lingă.
Simptomele neurologice, vărsăturile, dificultățile respiratorii sau slăbiciunea după expunere cer ajutor medical sau veterinar imediat.
Pentru autorități, soluția de durată este mai puțin spectaculoasă: controlul nutrienților, monitorizare, avertizare rapidă și gestionarea întregului bazin hidrografic.
Încălzirea poate mări fereastra biologică în care cianobacteriile prosperă. Dar fosforul și azotul care le hrănesc vin adesea din decizii luate pe uscat.
Cea mai periculoasă apă nu este neapărat cea care arată murdar. Uneori, avertismentul apare abia când câinele care a intrat primul în râu nu mai poate ieși singur.
