O baltă de câteva hectare poate dispărea fără să provoace imaginea dramatică a unui lac secat. Este drenată, traversată de un drum sau împărțită între parcele agricole. Pe hartă, pata era deja atât de mică încât unele sisteme nici nu o reprezentau.
Zonele umede din Europa sunt mult mai fragmentate decât arătau inventarele clasice. O cartografiere la rezoluție de zece metri arată că între 27% și 33% din suprafața analizată se află în petice mai mici de 25 de hectare. Între 7% și 11% se găsește în petice sub un hectar.
Asta schimbă problema restaurării. Europa nu trebuie să refacă doar câteva mlaștini spectaculoase. Trebuie să recunoască mii de fragmente mici, răspândite printre câmpuri, sate și infrastructură.
De ce zonele umede din Europa dispăreau de pe hartă?
Inventarele continentale au lucrat mult timp cu rezoluții potrivite pentru suprafețe mari. Sistemul CORINE Land Cover, folosit pe scară largă în Europa, are o unitate minimă de cartografiere de 25 de hectare.
O mlaștină de două hectare aflată între două parcele agricole poate avea valoare ecologică reală, dar poate fi înghițită vizual de categoria dominantă din jur.
Noua hartă europeană a zonelor umede folosește imagini Sentinel și algoritmi de învățare automată pentru a coborî rezoluția la zece metri. Au fost analizate șase tipuri de habitate deschise în 38 de țări.
Rezultatul acoperă peste 413.000 de kilometri pătrați și arată un peisaj mult mai mărunțit. Mlaștinile interioare sunt cele mai fragmentate: aproape jumătate din suprafața lor apare în petice sub 25 de hectare.
Peticele mici sunt importante tocmai pentru că se află în peisaje intens folosite. Ele pot păstra apă, oferi refugiu speciilor și lega habitate mai mari.
De ce contează o mlaștină de numai un hectar?
Dimensiunea nu spune singură valoarea. O zonă mică poate fi punct de reproducere pentru amfibieni, loc de hrănire pentru păsări sau rezervor temporar după ploi.
Într-un peisaj agricol, mai multe fragmente pot funcționa ca o rețea. O specie nu trebuie neapărat să trăiască permanent în fiecare petic. Poate folosi unul pentru reproducere și altul pentru hrană.
Zonele umede încetinesc apa. Ele pot absorbi o parte din precipitațiile rapide și pot reduce viteza cu care apa ajunge în aval.
Solurile lor stochează și carbon. La nivel european, habitatele analizate au un potențial foarte mare de stocare, iar drenarea transformă o parte din această rezervă într-o sursă de emisii.
În același timp, fragmentarea crește vulnerabilitatea. Un petic mic este mai expus pesticidelor, nutrienților, drumurilor și schimbărilor produse pe terenurile vecine.
Natura nu devine neimportantă când încape între două parcele. Devine doar mai ușor de pierdut fără scandal.
România apare printre țările cu o nevoie mare de restaurare
Analiza estimează că activitățile umane afectează peste 20% din suprafața zonelor umede cartografiate în Europa. Mlaștinile interioare sunt categoria cea mai puternic perturbată.
Pentru România, estimarea suprafeței care ar putea intra în obiectivul de restaurare pentru 2030 ajunge la 200.700 de hectare, cu o marjă largă de incertitudine. Este una dintre cele mai mari valori dintre țările analizate.
În cazul României, necesarul este legat în special de mlaștinile interioare, nu de turbăriile nordice care domină bilanțul unor state precum Irlanda.
Delta Dunării apare direct în analiză. Cercetarea arată exemple de mlaștini interioare transformate pentru agricultură și subliniază densitatea mare de carbon a acestor ecosisteme în România.
Relevanța depășește Delta. Luncile râurilor, bălțile temporare și zonele umede dintre terenurile agricole pot conta pentru retenția apei într-o țară care trece tot mai des de la secetă la ploi torențiale.
Noua lege europeană are o problemă: trebuie să restaureze ceea ce poate identifica
Regulamentul european privind restaurarea naturii cere refacerea a cel puțin 30% din ecosistemele degradate vizate până în 2030. Țintele cresc pentru 2040 și 2050.
Dar administrația nu poate proteja sau reface eficient un habitat pe care baza de date îl clasifică greșit ori nu îl vede.
Noile hărți nu înlocuiesc verificarea din teren. O imagine satelitară poate identifica vegetația, apa și tiparele peisajului, dar nu spune totul despre specii și starea ecologică.
Ele pot însă schimba ordinea priorităților. În locul unor proiecte mari alese aproape exclusiv după suprafață, restaurarea poate include rețele de petice mici care refac conectivitatea apei.
Pentru România, asta înseamnă că inventarul trebuie să coboare sub nivelul marilor arii protejate. O baltă fără nume, un braț vechi de râu sau o mlaștină dintre două sate pot fi piese din aceeași infrastructură naturală.
Europa a pierdut zone umede și pentru că le-a drenat. Pe unele le-a pierdut a doua oară pentru că harta nu le mai vedea.
