România monitorizează calitatea aerului în stații fixe amplasate în orașe, de-a lungul șoselelor și în proximitatea platformelor industriale. Nu monitorizează aerul din interiorul școlilor. Nicio prevedere legală nu obligă unitățile de învățământ să măsoare concentrațiile de CO2, compuși organici volatili, particule fine sau formaldehidă în sălile de clasă. Niciun standard național nu definește ce înseamnă aer acceptabil într-o sală unde 25 de copii stau șase ore pe zi.
Această absență nu este un accident legislativ. Este o alegere prin omisiune.
Ce se întâmplă în interiorul unei clase
O sală de clasă standard din România are între 50 și 70 de metri cubi de volum. La o ocupare de 25 de elevi plus un profesor, concentrația de CO2 poate depăși 2.000 de părți per milion în mai puțin de 30 de minute de la începerea orei, în absența ventilației active. Pragul recomandat de Agenția Europeană pentru Mediu pentru spații interioare ocupate este de 1.000 ppm. Peste 1.500 ppm apar efecte măsurabile asupra capacității de concentrare și memoriei pe termen scurt. Peste 2.000 ppm — oboseală, cefalee, scăderea performanței cognitive.
Aceasta este realitatea din majoritatea sălilor de clasă românești în sezonul rece, când ferestrele rămân închise.
Dincolo de CO2, aerul interior din clădirile școlare vechi conține surse suplimentare de poluare ignorate: formaldehida din mobilierul din PAL și MDF, compușii organici volatili din vopsele și adezivi, mucegaiul din pereții cu umiditate cronică, praful din covoare și mochete vechi. Niciuna dintre aceste substanțe nu este monitorizată sistematic în școlile românești.
Clădiri vechi, probleme noi
Aproximativ 60% din fondul construit al școlilor românești datează dinainte de 1990, potrivit datelor Ministerului Educației. Sistemele de ventilație mecanică sunt absente în marea majoritate a acestor clădiri — ventilația se face exclusiv natural, prin ferestre. În sezonul rece, deschiderea ferestrelor este evitată pentru a menține temperatura în clasă, creând un conflict direct între confortul termic și calitatea aerului.
Renovările energetice finanțate prin fonduri europene — termoizolarea fațadelor, înlocuirea tâmplăriei — au agravat paradoxal problema. Clădirile mai bine etanșate reduc infiltrațiile de aer proaspăt, crescând concentrațiile de poluanți interiori în absența unui sistem de ventilație mecanică cu recuperare de căldură. Zeci de școli renovate energetic în ultimii zece ani nu au primit concomitent sisteme de ventilație — o eroare de proiectare cu consecințe directe asupra sănătății elevilor.
Ce arată studiile europene
Cercetările coordonate de Institutul de Sănătate Publică din Finlanda și publicate în Environmental Health Perspectives arată că elevii din școli cu ventilație deficitară înregistrează rate de absenteism cu 15–20% mai ridicate față de cei din școli cu ventilație adecvată, controlând pentru alți factori socioeconomici. Performanța la testele standardizate scade măsurabil în corelație cu concentrațiile ridicate de CO2 din sălile de clasă.
Un studiu realizat în 2022 de cercetători de la Universitatea Tehnică din Eindhoven, pe un eșantion de 300 de săli de clasă din șase țări europene, a identificat depășiri ale pragului de 1.500 ppm CO2 în peste 70% din clasele monitorizate pe durata orelor de iarnă. România nu a participat la studiu — nu pentru că situația ar fi mai bună, ci pentru că nu există date naționale care să permită includerea.
Un standard care nu există
Directiva europeană privind performanța energetică a clădirilor — revizuită în 2024 — introduce cerințe de ventilație pentru clădirile publice renovate, inclusiv școli. Transpunerea în legislația națională este în curs. Calendarul de implementare și resursele alocate pentru dotarea școlilor cu sisteme de ventilație nu au fost comunicate public de Ministerul Educației sau Ministerul Dezvoltării.
Între timp, soluții simple și ieftine există și sunt ignorate. Senzorii de CO2 portabili costă între 50 și 150 de euro per unitate și permit monitorizarea în timp real a calității aerului, semnalizând nevoia de aerisire. Mai multe țări — printre care Belgia, Olanda și Germania — au distribuit astfel de senzori în toate sălile de clasă după pandemia de COVID-19, când problema ventilației a devenit brusc vizibilă politic.
România a distribuit măști. Senzorii nu au venit niciodată.
Cine ar trebui să răspundă
Responsabilitatea pentru calitatea aerului interior în școli este împărțită între Ministerul Educației, autoritățile locale care administrează clădirile școlare și Ministerul Sănătății care ar trebui să stabilească standardele. Această distribuție tripartită a competenței produce, în practică, o responsabilitate a nimănui.
Inspecția Sanitară de Stat verifică periodic unitățile școlare — dar protocoalele de inspecție nu includ măsurători ale calității aerului interior. Verificările vizează grupurile sanitare, cantonamentele alimentare și igienizarea suprafețelor. Aerul pe care îl respiră elevii șase ore pe zi nu figurează pe lista de control.
Până când un standard național va defini, măsura și sancționa calitatea aerului din școli, copiii români vor continua să învețe în săli al căror aer nu este considerat oficial o problemă — deși corpul lor simte altceva.
