Dintre cele cinci simțuri umane, mirosul a rămas cel mai puțin înțeles la nivel neurologic. Vederea, auzul, pipăitul și gustul sunt procesate de creier prin hărți topografice clare — zone cerebrale organizate care corespund direct surselor senzoriale. Frecvențele sonore sunt reprezentate ordonat în cortexul auditiv. Suprafața pielii este mapată precis în cortexul somatosenzorial. Până de curând, mirosul părea singura excepție: sistemul olfactiv era considerat haotic, fără o organizare spațială logică. Un studiu publicat pe 28 aprilie 2026 în Cell de o echipă internațională coordonată de laboratorul lui Sandeep Robert Datta de la Harvard arată că această convingere era greșită.
De ce părea totul aleatoriu
Celulele nervoase senzoriale din nas — neuronii senzoriali olfactivi — exprimă fiecare câte un singur receptor olfactiv dintre aproximativ 1.172 de variante codificate în genomul uman. Timp de decenii, cercetătorii au crezut că alegerea receptorului de către fiecare neuron este aleatorie, fără o logică spațială: orice neuron din orice zonă a epiteliului nazal putea exprima orice receptor. Organizarea spațială părea limitată la câteva zone anatomice largi, fără precizie.
Această concluzie se baza pe studii care examinaseră câteva zeci de neuroni. Noul studiu a schimbat scara investigației.
O hartă ordonată, de la nas la creier
Echipa condusă de David Brann și Sandeep Robert Datta a folosit tehnici de secvențiere spațială de ultimă generație pentru a cartografia expresia receptorilor olfactivi la scară masivă. Rezultatul a răsturnat dogma: fiecare receptor olfactiv este exprimat la o poziție medie unică și precisă de-a lungul axei dorsoventrale a epiteliului nazal — o hartă stereotipă, reproductibilă, prezentă la toți indivizii.
Cu alte cuvinte, fiecare din cele peste o mie de tipuri de receptori olfactivi are o „adresă” precisă în nas. Nu este aleatoriu. Este o hartă — la fel de organizată ca cea auditivă sau vizuală.
Mai mult, cercetătorii au demonstrat că această hartă nazală se propagă ierarhic spre creier, alinind hărțile senzoriale din bulbul olfactiv și din cortexul piriform — principalul centru de procesare a mirosului. Același principiu topografic care guvernează vederea și auzul guvernează și mirosul. Pur și simplu nu fusese văzut până acum, pentru că instrumentele nu permiteau o rezoluție suficientă.
Ce înseamnă concret
Descoperirea are implicații pe mai multe planuri. Primul este pur teoretic: înțelegerea modului în care creierul construiește percepția unui miros — de ce un miros evocă o memorie specifică, de ce anumite miresme sunt universale agreabile sau dezagreabile — devine acum abordabilă cu o hartă de referință. Fără organizare spațială, mecanismele de procesare a mirosului rămâneau opace.
Al doilea plan este medical. Pierderea mirosului — anosmia — este un simptom timpuriu în Parkinson, Alzheimer și a fost documentată masiv în infecțiile cu SARS-CoV-2. Înțelegerea arhitecturii precise a sistemului olfactiv deschide căi de cercetare pentru a înțelege de ce aceste boli afectează mirosul înainte de alte simptome și, eventual, cum ar putea fi restaurat.
Al treilea plan este tehnologic. Hărțile senzoriale precise sunt baza pe care se construiesc interfețele creier-mașină. O hartă olfactivă ordonată ar putea permite, în principiu, dezvoltarea de dispozitive care să stimuleze selectiv percepția unor mirosuri — aplicații în realitate virtuală, în reabilitare sau în diagnosticare.
Studiul a fost realizat pe modele animale — șoareci — și confirmarea completă a acelorași principii la oameni necesită cercetări suplimentare. Dar arhitectura fundamentală a sistemului olfactiv este conservată evolutiv la mamifere, ceea ce face extrapolarea solidă ca ipoteză de lucru.
