Un studiu publicat în martie 2026 în Environmental Sciences Europe de cercetători de la Centrul pentru Energie Nucleară în Agricultură al Universității din São Paulo (CENA-USP) a identificat mai multe clase de antibiotice în râul Piracicaba, un curs de apă major din statul São Paulo, Brazilia. Descoperirea care a ridicat cele mai serioase semne de întrebare nu e prezența antibioticelor în apă — fenomen deja documentat global — ci detectarea cloramfenicolului în carnea peștilor lambari (Astyanax sp.) culeși de pescari locali din zona Barra Bonita și vânduți direct pentru consum uman.
Cloramfenicolul e un antibiotic a cărui utilizare în creșterea animalelor este interzisă în Brazilia tocmai din cauza toxicității ridicate. Cu toate acestea, substanța a apărut în peștii destinați consumului, exclusiv în sezonul uscat, la concentrații de zeci de micrograme per kilogram de carne.
De ce sezonul uscat face diferența
Mecanismul e direct și se va repeta oriunde există aceeași combinație de factori. Când debitul unui râu scade în perioadele secetoase, contaminanții dizolvați în apă devin mai concentrați. Peștii sunt expuși la doze mai mari din substanțele prezente în mediu și le absorb în cantități proporțional mai mari. Nu e un fenomen accidental — e o consecință predictibilă a poluării cu reziduuri farmaceutice combinată cu variabilitatea hidrologică sezonieră.
Studiul, condus de Patrícia Alexandre Evangelista cu sprijin din partea FAPESP, a combinat monitorizarea de mediu, experimente de bioacumulare cu radioizotopi marcați, analize de genotoxicitate și experimente de fitoremediație. Cercetătorii au ales să se concentreze pe cloramfenicol și enrofloxacin — un antibiotic folosit pe scară largă în creșterea animalelor și acvacultură — tocmai din cauza relevanței lor pentru sănătatea umană și de mediu.
Comportamentul celor două substanțe în pești e diferit și relevant. Enrofloxacinul rămâne în mare parte dizolvat în apă și e eliminat relativ rapid din țesuturile peștilor, cu un timp de înjumătățire de aproximativ 21 de zile. Cloramfenicolul, în schimb, are un timp de înjumătățire în țesuturile peștelui de peste 90 de zile — ceea ce înseamnă că substanța se acumulează și persistă mult mai mult în carnea animală.
Planta care filtrează, dar nu rezolvă problema
Cercetătorii au testat și Salvinia auriculata, o plantă acvatică flotantă comună în ecosistemele de apă dulce tropicale, ca metodă de fitoremediație. Rezultatele au fost parțiale: pentru enrofloxacin, planta a redus concentrațiile din apă cu un timp de înjumătățire de 2-3 zile. Pentru cloramfenicol, eliminarea a fost mai lentă — 30% până la 45% din substanță, cu timpi de înjumătățire de 16-20 de zile. Antibioticele s-au acumulat preponderent în rădăcinile plantei, sugerând că absorbția radiculară e mecanismul principal.
Concluzia deranjantă a cercetătorilor: reducerea concentrației de antibiotice din apă nu se traduce automat în reducerea absorbției lor de către pești. Dinamica e mai complexă și depinde de proprietățile chimice ale fiecărei substanțe.
Cum ajung antibioticele în râuri
Antibioticele intră în cursurile de apă prin mai multe căi simultane. Dejecțiile umane și animale sunt sursa principală — între 40% și 90% dintr-un antibiotic administrat iese din organism nemodificat chimic, deci activ farmacologic. La acestea se adaugă evacuările din ferme de animale, instalații de acvacultură, fabrici farmaceutice și eliminarea necorespunzătoare a medicamentelor expirate. Stațiile de epurare convenționale nu sunt proiectate să elimine compuși farmaceutici și au eficiență variabilă față de diferite clase de antibiotice.
Conexiunea directă cu România
România e direct relevantă în această ecuație, din două direcții convergente. Prima: conform datelor ECDC pentru 2021, România a înregistrat cel mai mare consum de antibiotice din Uniunea Europeană — 25,7 doze zilnice definite la 1.000 de locuitori pe zi. Un consum atât de ridicat generează, prin dejecții umane și animale, cantități mari de reziduuri antibiotice care ajung în apele uzate și, de acolo, în cursurile de apă. A doua: un studiu publicat în 2024 în revista Antibiotics, bazat pe date din trei stații de epurare din România, a confirmat prezența reziduurilor antibiotice în efluenții stațiilor românești, cu variații sezoniere semnificative și eliminare incompletă pentru mai multe substanțe.
Dunărea nu e râul Piracicaba. E un fluviu care traversează zece țări, colectează efluenți din unele dintre cele mai dense zone agricole și industriale ale Europei și e sursă de apă pentru milioane de oameni. Dacă antibioticele interzise ajung în peștii unui râu brazilian regional, întrebarea despre peștele din Dunăre — și despre peștele de crescătorie din România — nu e retorică. E o problemă de siguranță alimentară care nu are încă un răspuns oficial.
