Reactoarele modulare mici de la Doicești au trecut un prag decisiv. Pe 12 februarie 2026, acționarii Nuclearelectrica au aprobat decizia finală de investiție. România se prezintă astfel drept țara cu cel mai avansat proiect de acest tip din Europa. Este un pariu energetic uriaș, cu o promisiune pe măsură. Dar și cu riscuri pe care comunicatele oficiale le trec ușor cu vederea.
Ce sunt reactoarele modulare mici
Numele spune mult. Spre deosebire de un reactor clasic, uriaș, acestea sunt mici și modulare. Se construiesc din module standardizate, în fabrică, apoi se asamblează la fața locului. Teoretic, asta înseamnă costuri mai mici, construcție mai rapidă și flexibilitate.
Proiectul de la Doicești, în județul Dâmbovița, are o configurație clară. Va avea 462 de megawați, obținuți din șase module de câte 77 de megawați fiecare. Amplasamentul nu e întâmplător. Doicești găzduia o fostă centrală pe cărbune. Practic, energia murdară e înlocuită cu una fără emisii, pe același loc, cu acces la rețea și la apă.
De ce mizează România pe reactoarele modulare mici
Argumentele sunt solide. Proiectul promite energie curată timp de aproximativ 60 de ani. Înlocuiește cărbunele, ajutând la țintele climatice. Și oferă ceva prețios: securitate și independență energetică, într-o Europă zguduită de crize.
Contextul global pare să dea dreptate pariului. Portofoliul mondial de proiecte SMR a crescut cu 65% din 2021, ajungând la o capacitate planificată de 22 de gigawați. Strategia Uniunii Europene vizează primele astfel de reactoare comerciale „la începutul anilor 2030″. România, care a semnat primul memorandum cu compania americană NuScale încă din 2019, vrea să fie în frunte, nu la coadă.
Unde sunt riscurile reale
Aici intervine poziția mai puțin comodă. Entuziasmul oficial ocolește câteva întrebări grele. Prima ține de tehnologie. Reactoarele modulare mici sunt promițătoare, dar încă nu există un proiect comercial funcțional la scară largă. România pariază, în bună măsură, pe o tehnologie nedovedită în exploatare reală.
A doua întrebare e banii. Un proiect nuclear depinde de o finanțare robustă, pe plan internațional. Istoria SMR-urilor din SUA a arătat deja că estimările inițiale de cost pot crește dramatic, iar unele proiecte au fost abandonate exact din acest motiv. Întârzierile și depășirile de buget sunt regula, nu excepția, în industria nucleară.
A treia, rareori discutată: deșeurile radioactive. Orice reactor produce combustibil uzat, care trebuie stocat în siguranță zeci de mii de ani. „Energie curată” se referă la emisiile de carbon, nu la acest moștenire radioactivă. Iar România nu are încă un depozit definitiv pentru astfel de deșeuri.
Trei proiecte, același test
Doicești nu e singur. România are acum trei proiecte nucleare majore pe masă. Unitatea 1 de la Cernavodă intră în retehnologizare în 2027, o investiție de aproape 1,9 miliarde de euro. Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă ar putea adăuga circa 1.400 de megawați.
Toate trei depind de aceleași variabile critice: finanțare, capacitate de execuție și adaptarea rețelei electrice. Și mai e ceva. Capitalul uman. Un program nuclear ambițios are nevoie de ingineri, tehnicieni și specialiști pe care România trebuie să-i formeze acum, nu peste un deceniu.
Cine câștigă și cine pierde
Dacă pariul reușește, câștigă toată lumea. România capătă energie curată, stabilă și independentă, plus expertiză pe care ar putea-o exporta în Europa. Înlocuirea cărbunelui cu nuclear ar fi un câștig real de mediu.
Dacă pariul eșuează, prin depășiri de cost sau întârzieri, pierde contribuabilul, care va fi plătit pentru un proiect blocat. Lecția nu e că nuclearul e bun sau rău. E că un proiect de o asemenea amploare cere transparență totală asupra costurilor, a calendarului și a soluției pentru deșeuri. Energia curată de mâine nu trebuie să devină factura ascunsă de azi. Iar pentru reactoarele modulare mici de la Doicești, adevăratul test abia începe.
