Speciile amenințate cu dispariția nu sunt doar animale mari, rare și fotogenice. Nu vorbim doar despre tigri, rinoceri sau urși polari. Pe lista pericolului intră acum broaște care trăiesc în deșert, melci ascunși la mii de metri sub ocean și mamifere mici despre care cei mai mulți oameni nu au auzit niciodată.
Noua actualizare a Listei Roșii IUCN adună 175.909 specii evaluate. Dintre acestea, 49.505 sunt amenințate cu dispariția. În spatele cifrei se află o realitate greu de ignorat: viața a găsit soluții pentru căldură, întuneric, presiune uriașă, lipsa apei și frig extrem, dar nu mai reușește să țină pasul cu viteza cu care oamenii schimbă habitatele.
Natura poate inventa o broască ce supraviețuiește în nisipul deșertului. Nu poate inventa, într-o singură generație, un răspuns la mină, port, șosea, comerț ilegal și excavator.
Speciile amenințate pierd teren înainte să dispară
Dispariția nu începe în ziua în care moare ultimul exemplar. Începe mai devreme, când habitatul este tăiat în bucăți, când hrana se împuținează, când locurile de reproducere sunt ocupate sau când populațiile rămân izolate unele de altele.
Broasca de ploaie din deșert trăiește într-o fâșie îngustă de coastă din Africa de Sud și Namibia. Are corp rotund, picioare scurte și nu sare ca alte broaște. Sapă în nisip, unde găsește umezeală, și iese noaptea după insecte. Sunetul ei ascuțit a făcut-o celebră pe internet, unde pare o jucărie indignată.
Faima nu a ajutat-o prea mult. Exploatările de diamante, extinderea infrastructurii energetice, un proiect portuar și dezvoltarea urbană intră peste habitatul său. Comerțul cu animale exotice adaugă o presiune nouă. IUCN a clasificat specia drept vulnerabilă și estimează că populația poate scădea cu 20% în următorii zece ani.
La 5.000 de metri adâncime, mineritul ajunge înaintea protecției
O altă poveste se petrece acolo unde lumina nu ajunge. În jurul izvoarelor hidrotermale de pe fundul oceanelor trăiesc melci, scoici și alte moluște adaptate la presiune uriașă și la apă care poate depăși 450 de grade Celsius în apropierea venturilor.
Multe dintre aceste animale au fost descoperite abia în ultimul deceniu. Unele sunt deja amenințate de mineritul submarin. Din 201 specii de moluște întâlnite exclusiv în jurul izvoarelor hidrotermale, 125 sunt expuse riscului de dispariție. Asta înseamnă 62%.
Exploatarea mineralelor de pe fundul oceanului ridică nori de sedimente care pot acoperi animalele, le pot bloca respirația și le pot împiedica să absoarbă nutrienți. Un melc numit Lirapex felix a intrat în categoria speciilor critic amenințate din cauza explorărilor miniere din Oceanul Indian.
Ironia este greu de ratat. Unele minerale căutate în adâncuri sunt prezentate drept necesare pentru noile tehnologii și tranziția energetică. Dacă energia verde ajunge să îngroape ecosisteme pe care abia le-am descoperit, eticheta verde nu mai este suficientă.
Cinci dispariții confirmate și o revenire care dă speranță
Actualizarea IUCN aduce și vestea dispariției confirmate a cinci marsupiale australiene. Animalele nu mai fuseseră văzute de cel puțin 60 de ani. Pisicile și vulpile aduse de oameni au avut un rol major în declinul lor.
Australia a pierdut peste 40 de specii de mamifere în epoca modernă. Este una dintre cele mai dure demonstrații ale efectului produs de speciile invazive într-un ecosistem în care animalele locale nu au evoluat alături de asemenea prădători.
Există însă și o veste bună. Numbatul, un marsupial dungat care se hrănește cu termite, a trecut de la categoria „amenințat” la „aproape amenințat”. Populația sa a coborât la aproximativ 300 de exemplare la sfârșitul anilor ’70, dar a revenit astăzi la 2.000–3.000.
Revenirea nu s-a produs singură. Au fost create zone protejate de prădători, s-au folosit garduri, programe de reproducere și relocări. Cel puțin cinci populații capabile să se susțină singure au fost refăcute. Conservarea a funcționat pentru că a existat muncă, bani și răbdare.
Ce spune Lista Roșie despre România
România nu este în afara acestei crize. Avem râuri fragmentate, păduri tăiate, zone umede secate, pajiști transformate și proiecte de infrastructură care împing habitatele în parcele tot mai mici. Avem și specii protejate care ajung în spațiul public abia când încurcă un drum, o exploatare sau o construcție.
Protecția biodiversității nu înseamnă să păstrăm câteva animale într-un colț de hartă. Înseamnă coridoare prin care se pot deplasa, apă curată, locuri de hrană și reproducere, controlul speciilor invazive și proiecte care nu tratează natura drept teren gol.
Lista Roșie nu este o colecție de povești triste. Este un inventar al presiunii pe care o punem asupra lumii vii și, în același timp, o hartă a locurilor unde intervenția încă poate schimba direcția.
Viața a învățat să reziste lângă izvoare fierbinți, sub nisip și în cele mai ostile colțuri ale planetei. Problema nu este că natura ar fi slabă. Problema este că omul a devenit mai rapid decât timpul de care natura are nevoie pentru a se apăra.
