O floare nu are urechi, dar asta nu o împiedică să tragă cu urechea la bâzâitul unei albine. Într-un experiment realizat pe luminița-de-seară, cercetătorii au observat că petalele vibrează atunci când aud frecvențe apropiate de zborul polenizatorilor. În numai câteva minute, concentrația zahărului din nectar crește.
Planta nu reacționează la orice zgomot. Sunetele mult mai înalte nu au produs același efect, iar când florile au fost acoperite astfel încât petalele să nu mai vibreze, răspunsul a dispărut. Forma de cupă a florii pare să funcționeze ca o mică antenă parabolică, doar că în loc să prindă posturi de radio, prinde informația că masa vine zburând.
Studiul publicat în Ecology Letters a folosit înregistrări ale albinelor și semnale sintetice cu frecvențe asemănătoare. Nectarul s-a îndulcit în aproximativ trei minute, suficient de repede pentru ca albina auzită sau alte albine aflate prin apropiere să găsească recompensa îmbunătățită.
Mecanismul are logică economică. Producerea nectarului costă energie, iar o floare nu are interes să țină permanent bufetul la nivel premium. Dacă poate detecta apropierea unui polenizator, își poate investi zahărul exact când există șanse mai mari să primească în schimb transportul polenului.
În teste, schimbarea medie a fost suficient de mare pentru ca albinele să poată sesiza diferența. Floarea nu pregătește desertul din politețe, ci pentru că un nectar mai bogat poate încuraja vizita și polenizarea.
Cercetarea nu înseamnă că florile „aud” ca oamenii și nici că poartă conversații secrete în grădină. Ele detectează vibrații și răspund fiziologic la ele. Totuși, imaginea rămâne greu de uitat: albina bâzâie înainte să aterizeze, iar floarea, fără creier și fără ospătar, pune repede mai mult zahăr pe masă.
