Mult timp, altitudinea a funcționat ca o asigurare pentru pădure. Mai sus în munte era mai frig, zăpada rămânea mai mult, iar solul păstra apa suficient pentru ca seceta severă să lovească mai ales la altitudini mici.
Această protecție începe să dispară. O analiză a pădurilor de protecție din Elveția, bazată pe observații între 1983 și 2022, arată că declinul arborilor apare acum în toate etajele altitudinale. După 2017, relația clară dintre altitudine mare și stres mai redus provocat de secetă nu mai este vizibilă.
Cercetarea asupra pădurilor de protecție din Alpii elvețieni urmărește arbori până la 2.219 metri altitudine și arată că mortalitatea lovește mai ales exemplarele mari și dominante.
Întrebarea este de ce contează un arbore mort la 2.000 de metri pentru oamenii din vale. Pentru că aceste păduri nu sunt doar habitat. Sunt infrastructură naturală împotriva avalanșelor, căderilor de pietre, alunecărilor și viiturilor.
Altitudinea nu mai protejează pădurile alpine ca înainte
În trecut, etajul subalpin beneficia de temperaturi mai scăzute și de un strat de zăpadă care persista mai mult timp.
Solul rămânea umed, iar arborii pierdeau mai puțină apă prin transpirație. Seceta severă afecta mai puternic pădurile de la altitudine redusă.
Încălzirea schimbă ambele componente. Temperaturile mai mari cresc nevoia de apă a arborilor. Reducerea precipitațiilor și retragerea gheții și zăpezii reduc alimentarea solului.
Analiza arată că diferența dintre etajele montane s-a micșorat progresiv. După 2017, altitudinea nu mai oferă avantajul hidric care apărea clar în seriile mai vechi.
Seceta a urcat, practic, pe munte.
Arborii mari și dominanți dispar primii din unele păduri
Cercetătorii au analizat între 891 și 1.543 de suprafețe forestiere în fiecare dintre perioadele inventarului național elvețian.
În etajul colinar, proporția arboretelor aflate în declin a crescut de la 11,1% în 1983 la 30,4% în 2022.
În etajele subalpine, declinul coborâse la valori între 10,3% și 15,3% în anii 1990 și începutul anilor 2000. Ulterior a urcat la 18,8%.
Densitatea arborilor a scăzut în toate etajele analizate. Arborii mari și dominanți au fost afectați disproporționat.
Efectele întârziate ale secetei asupra arborilor explică de ce declinul poate continua mult după ce episodul climatic a trecut.
Pădurea rămasă poate părea mai rezistentă tocmai pentru că exemplarele cele mai vulnerabile au dispărut deja.
O pădure mai rară protejează mai slab localitățile din vale
Elveția are aproximativ 540.000 de hectare de păduri cu funcție explicită de protecție față de riscurile naturale.
Arborii încetinesc zăpada, stabilizează solul, rețin materialul desprins de pe versant și reduc viteza unor fluxuri de suprafață.
Un arboret degradat nu își pierde instantaneu toate aceste funcții. Dar scăderea densității și dispariția arborilor mari modifică structura barierei biologice.
Problema devine mai serioasă când episoadele de secetă apar succesiv. Un arbore care supraviețuiește unui an foarte uscat poate intra în următorul cu rezerve reduse și cu vulnerabilitate mai mare.
Rezistența la primul șoc nu garantează reziliența după al treilea.
Carpații au aceeași întrebare, chiar dacă datele sunt elvețiene
Rezultatele nu pot fi transferate numeric asupra pădurilor din România. Speciile, precipitațiile, solurile și managementul diferă.
Mecanismul este însă relevant pentru Carpați. Și aici pădurile montane protejează versanți, localități, drumuri și infrastructură.
Rezistența mai mare a pădurilor naturale și diverse la combinația dintre secetă și caniculă arată de ce structura pădurii contează la fel de mult ca suprafața sa.
Autorii cercetării elvețiene recomandă arborete diverse și multietajate, capabile să distribuie riscul între specii și clase de vârstă diferite.
În munte, pădurea nu este doar ceva ce vezi de jos. Este una dintre structurile care țin muntele sus.
Dacă seceta continuă să urce, problema nu rămâne la limita superioară a pădurii. Coboară, odată cu riscul, spre sate, drumuri și văi.
