Să oprești CO₂ înainte să iasă dintr-un coș industrial este dificil. Să îl cauți după ce s-a amestecat cu întreaga atmosferă este mult mai greu. Aerul conține dioxid de carbon la o concentrație de aproximativ 420 de părți per milion, iar tehnologia trebuie să proceseze volume uriașe pentru a separa cantități utile.
Captare directă CO2 din aer, cunoscută prin abrevierea DAC, costă pentru sistemele de primă generație între 500 și 1.900 de dolari pentru fiecare tonă de CO₂ captată. CSIRO prezintă aceste valori folosind estimările International Energy Agency pentru 2026. O combinație de materiale mai bune, procese mai eficiente și producție la scară ar putea coborî costul spre 300 de dolari pe tonă până la jumătatea secolului.
Diferența este enormă. La 1.900 de dolari pe tonă, eliminarea unui milion de tone ar însemna 1,9 miliarde de dolari numai pentru etapa de captare.
Captare directă CO2 din aer nu este același lucru cu CCS
DAC și captarea carbonului la sursă sunt deseori puse în aceeași categorie, dar rezolvă probleme diferite.
La o fabrică de ciment sau o centrală, CO₂ se găsește într-un flux de gaze unde concentrația poate fi mult mai ridicată. Tehnologia îl separă înainte ca acesta să ajungă în atmosferă.
DAC începe după emitere. Ventilatoare deplasează aerul prin materiale sorbante care leagă selectiv moleculele de CO₂. Materialul este apoi regenerat, iar gazul concentrat trebuie transportat și stocat permanent sau utilizat.
Avantajul este geografic. Instalația nu trebuie amplasată lângă sursa istorică a emisiei. Dezavantajul este energia și costul necesare pentru a extrage un gaz foarte diluat.
Poate DAC să înlocuiască reducerea emisiilor? Nu. La costurile și capacitățile actuale, tehnologia nu poate funcționa ca justificare pentru continuarea nelimitată a arderii combustibililor fosili.
Laboratorul australian încearcă să scoată materialele din faza experimentală
CSIRO construiește la Perth Carbon Capture Materials Acceleration Centre, o instalație finanțată printr-un parteneriat de 10,2 milioane de dolari australieni cu guvernul Australiei de Vest.
Centrul combină descoperirea automatizată a materialelor, testarea standardizată, producția la scară mai mare și validarea într-o instalație pilot.
Problema pe care încearcă să o rezolve apare frecvent în tehnologiile climatice. Un material poate avea performanțe excelente pe câteva grame într-un laborator și poate deveni prea scump, instabil sau dificil de produs atunci când este necesară o cantitate de sute de kilograme.
Prima instalație pilot urmărește o scară de aproximativ 100 kg de material sorbant. Este încă foarte departe de necesarul unei industrii capabile să elimine milioane de tone anual, dar suficient pentru a testa dacă o chimie promițătoare poate trece de laborator.
Costul de captare nu este întregul cost al eliminării carbonului
Intervalul de 500–1.900 de dolari pe tonă se referă la captare. Pentru eliminarea durabilă a CO₂ trebuie adăugate transportul și stocarea permanentă.
Asta contează pentru România. România are un potențial geologic estimat la 514 milioane de tone pentru stocarea CO₂, dar nu are încă infrastructura comercială care să lege sursele de depozite.
DAC ar adăuga încă o etapă. Carbonul ar fi extras din aer, concentrat, transportat și injectat într-un rezervor geologic verificat.
Diferența față de captarea la fabrică este esențială pentru orice calcul economic. Dacă o tonă poate fi evitată prin energie regenerabilă, eficiență sau electrificare la un cost mult mai mic, eliminarea ulterioară din atmosferă nu este soluția economică logică.
DAC devine mai relevant pentru emisiile istorice și pentru sectoarele unde eliminarea completă a emisiilor rămâne foarte dificilă.
Ținta de 300 de dolari rămâne o proiecție
Estimarea de aproximativ 300 de dolari pe tonă până la jumătatea secolului nu este un preț garantat.
Ea presupune materiale mai performante, instalații mai eficiente, producție de serie și o piață suficient de mare pentru eliminarea permanentă a carbonului.
Există și problema finanțării. Piețele pentru eliminări durabile de CO₂ sunt încă tinere, iar multe proiecte nu au contractele pe termen lung necesare pentru atragerea capitalului privat.
Aproximativ un miliard de dolari din finanțarea publică globală pentru cercetare și dezvoltare este deja mobilizată pentru asemenea tehnologii, conform cifrelor citate de CSIRO.
Trei repere arată distanța dintre promisiune și piață: 420 ppm CO₂ în aer, până la 1.900 de dolari pentru captarea unei tone în sistemele timpurii și o țintă de aproximativ 300 de dolari abia către mijlocul secolului.
Carbonul din atmosferă este disponibil peste tot. Tocmai această abundență aparentă îl face atât de scump de prins.
