Australia are aproximativ 1,7 milioane de vulpi roșii răspândite pe un continent unde specia nu ar fi trebuit să existe. După aproape două secole de expansiune, autoritățile acceptă o realitate incomodă: eliminarea completă de pe continent nu mai este considerată fezabilă.
Vulpi invazive în Australia devin astfel obiectul unei strategii diferite. Guvernul australian a deschis consultarea pentru noul plan național de reducere a impactului vulpii roșii europene, document care schimbă accentul de la eradicarea totală spre protejarea speciilor native aflate în cel mai mare pericol.
Estimările citate în dezbaterea planului atribuie vulpilor moartea anuală a peste 367 de milioane de mamifere native, 111 milioane de păsări și 88 de milioane de reptile. Planul este construit pentru 30 de ani, iar aplicarea completă ar necesita aproximativ 175 de milioane de dolari australieni în primii cinci ani.
Vulpi invazive în Australia: de ce eradicarea totală nu mai este realistă
Vulpile roșii europene au fost introduse în Australia în secolul al XIX-lea și s-au extins pe suprafețe uriașe.
Problema nu este existența unui număr mic de animale izolate. Populațiile sunt deja integrate în peisaje întinse din Queensland, New South Wales, Victoria, South Australia și Western Australia.
Eliminarea unei specii invazive funcționează cel mai bine când populația este mică, detectată rapid și izolată geografic. Pe un continent, după generații întregi de reproducere și dispersie, aceeași strategie devine disproporționat de scumpă și dificilă.
Noul plan nu declară vulpea parte acceptată a ecosistemului australian. Dimpotrivă, recunoaște că obiectivul realist este reducerea mortalității produsă asupra faunei native.
Asta presupune control susținut în zonele critice, nu campanii scurte urmate de retragerea finanțării.
Insulele și gardurile anti-prădători devin refugii biologice
Una dintre direcțiile centrale este extinderea zonelor unde vulpile nu pot ajunge.
Insulele fără vulpi și suprafețele terestre înconjurate de garduri speciale permit refacerea unor populații native care, în exterior, sunt supuse unei presiuni permanente de prădare.
Planul identifică mai multe specii extrem de vulnerabile. Printre ele apar potoroo-ul lui Gilbert, quoll-ul estic, bandicoți, bettong-uri, wallaby și mai multe specii de țestoase de apă dulce.
Pentru unele mamifere australiene, vulnerabilitatea față de prădători introduși este rezultatul unei istorii evolutive în care vulpile și pisicile nu existau.
Controlul letal prin momeli rămâne în instrumentarul de management. Strategia adaugă însă metode indirecte și protejarea habitatelor unde speciile native pot persista.
Speciile invazive devin greu de controlat tocmai după ce transportul, orașele și infrastructura le oferă coridoare de răspândire. Cazul australian arată ce se întâmplă când fereastra pentru eradicare timpurie a fost pierdută cu generații în urmă.
Australia plătește anual mai mult pentru pagube decât pentru control
Dimensiunea financiară explică de ce problema nu poate fi tratată doar prin campanii locale.
Departamentul australian estimează pagube de aproximativ 190 de milioane de dolari australieni anual asupra biodiversității.
Cheltuielile actuale pentru reducerea impactului vulpilor sunt evaluate la numai 5–7 milioane de dolari anual. Aplicarea completă a noului plan ar necesita aproximativ 35 de milioane de dolari pe an în primii cinci ani.
Diferența dintre costul pagubelor și costul controlului este relevantă, dar nu garantează succesul. Banii trebuie menținuți pe termen lung, deoarece populațiile se pot reface după întreruperea măsurilor.
Aici apare întrebarea centrală: dacă vulpea nu poate fi eliminată, înseamnă că managementul a eșuat? Nu. În conservare, succesul poate însemna prevenirea dispariției speciilor native chiar dacă prădătorul rămâne prezent în alte zone.
Ce poate învăța România dintr-un plan australian
România nu are aceeași problemă cu vulpea roșie. Vulpes vulpes este specie nativă în Europa și nu trebuie tratată drept specie invazivă pe teritoriul românesc.
Lecția utilă privește însă managementul speciilor alogene.
Specii invazive noi sunt deja documentate în România, iar costul intervenției depinde puternic de momentul în care sunt detectate.
Când populația este localizată, eradicarea poate fi posibilă. După răspândire, obiectivul se schimbă către control, limitarea dispersiei și protejarea ecosistemelor vulnerabile.
Trei cifre arată dimensiunea cazului australian: aproximativ 1,7 milioane de vulpi, peste un milion de animale native ucise într-o zi conform estimărilor agregate și un plan construit pentru trei decenii.
Un animal introdus poate ajunge atât de bine stabilit încât întrebarea nu mai este cum îl scoți din ecosistem. Întrebarea devine câtă natură locală mai poți salva în timp ce el rămâne acolo.
