Nitrații din râuri cresc și fără agricultură: rolul secetei - Foto Olga Pro Unsplash

Un furnicar uriaș se deplasează prin zonele umede ale Braziliei, departe de orașe și instalații industriale. Habitatul pare aproape neatins. Totuși, în sângele animalului pot exista particule de plastic provenite dintr-o lume industrializată aflată la zeci de kilometri distanță.

Microplasticele din animalele sălbatice au fost identificate la 43 dintre cele 47 de mamifere investigate într-o cercetare publicată în Nature, pe 11 noiembrie 2026. Analiza a inclus tapiri și furnicari uriași din trei regiuni braziliene. Concentrațiile au fost, în general, mai mari la animalele care frecventau zone influențate de activitatea umană, dar particule au fost detectate și în habitate izolate.

Microplasticele din animalele sălbatice au fost detectate direct în sânge

Echipa internațională de cercetare a analizat probe provenite de la 26 de tapiri și 21 de furnicari uriași.

Animalele trăiau liber în Amazon, Cerrado și Pantanal, regiuni cu caracteristici ecologice și niveluri diferite de presiune umană.

Cercetătorii au utilizat metode spectroscopice pentru identificarea particulelor și date GPS pentru reconstruirea deplasărilor animalelor.

Microplasticele au fost detectate la 43 dintre cele 47 de exemplare, adică la aproximativ 91% dintre animalele analizate.

Concentrația medie a fost de 73,8 particule pe mililitru de sânge. Valorile individuale au variat considerabil, de la probe fără particule identificate până la peste 1.200 de particule pe mililitru.

Tapirii au prezentat o medie de 98,9 particule pe mililitru, iar furnicarii uriași de 42,8.

Diferența dintre specii nu a fost însă semnificativă statistic la pragul utilizat de autori.

Rezultatul arată că microplasticele pot ajunge în circulația sanguină a mamiferelor terestre, dar nu stabilește automat consecințe medicale.

Animalele aflate mai aproape de activitățile umane au prezentat concentrații mai mari

Pentru 40 dintre animale au existat suficiente date GPS pentru corelarea concentrațiilor sanguine cu utilizarea habitatului.

Cercetătorii au evaluat apropierea de localități, infrastructură și instalații de gestionare a deșeurilor.

În general, animalele care traversau teritorii cu o amprentă umană mai puternică aveau concentrații mai mari de microplastice.

Asocieri au fost observate și pentru apropierea de zone construite și facilități de gestionare a deșeurilor.

Dar particulele au fost găsite inclusiv la animale din Pantanal, aflate la peste 65 de kilometri de infrastructura umană și la peste 100 de kilometri de unele instalații de deșeuri.

De ce ajunge plasticul atât de departe?

Particulele pot fi transportate prin aer, precipitații, ape de suprafață și alte procese naturale.

Animalele le pot întâlni prin apă, hrană sau contactul cu mediul contaminat.

Totuși, studiul nu a identificat traseul exact al fiecărei particule și nu demonstrează că toate provin dintr-o anumită instalație.

Apropierea geografică de activități umane reprezintă un indicator al expunerii posibile, nu o dovadă de atribuire individuală a poluării.

Detectarea microplasticelor nu demonstrează îmbolnăvirea animalelor

Microplasticele sunt particule de polimeri sintetici mai mici de cinci milimetri. Proprietățile lor diferă în funcție de dimensiune, compoziție și formă.

Prezența în sânge este relevantă pentru investigarea distribuției particulelor în organism.

Dar cercetarea nu a evaluat direct dacă animalele prezentau afecțiuni provocate de microplastice.

Nu a demonstrat afectarea sistemului reproducător, diminuarea speranței de viață sau reducerea populațiilor celor două specii.

Aceste efecte necesită investigații toxicologice și biologice suplimentare.

O altă limitare privește numărul exemplarelor: 47 de animale reprezintă un eșantion important pentru o investigație ecologică dificilă, dar insuficient pentru generalizarea automată la toate mamiferele sălbatice.

De asemenea, concentrațiile determinate prin metode spectroscopice pot depinde de protocolul analitic și de dimensiunile particulelor detectabile.

Comparațiile cu alte studii trebuie realizate numai atunci când metodele sunt compatibile.

Descoperirea rămâne semnificativă deoarece arată că prezența microplasticelor nu este limitată la oceane, pești sau ecosisteme urbane.

Ce arată descoperirea despre poluarea habitatelor din România

În România, microplasticele pot ajunge în ecosisteme prin fragmentarea deșeurilor, transport atmosferic și circulația apei.

Pădurile, zonele umede și habitatele naturale nu sunt automat izolate de asemenea procese.

Totuși, rezultatele din Brazilia nu permit afirmarea că urșii, cerbii sau alte mamifere din România prezintă aceleași concentrații sanguine.

Pentru asemenea concluzii sunt necesare prelevări și analize locale, realizate prin metode standardizate.

Valoarea proprie a cercetării pentru administrarea biodiversității constă în identificarea unor posibile legături între utilizarea terenurilor și expunerea animalelor.

Gestionarea corectă a deșeurilor din apropierea habitatelor, reducerea abandonării plasticului și monitorizarea apelor pot contribui la limitarea surselor.

Totodată, cercetarea sugerează că măsurile locale nu pot elimina singure poluarea transportată la distanță.

Protejarea unei arii naturale nu înseamnă doar împiedicarea construcțiilor sau a exploatării directe. Poate presupune și controlul contaminanților care traversează limitele administrative.

Furnicarii și tapirii nu utilizează produse din plastic. Cu toate acestea, particulele au ajuns în sângele majorității exemplarelor analizate. Izolarea geografică nu mai reprezintă o garanție împotriva poluării.