Pe 16 decembrie 2025, a intrat în vigoare prima lege europeană dedicată exclusiv sănătății solului. Directiva (UE) 2025/2360 privind monitorizarea și reziliența solului – Soil Monitoring Law – obligă toate statele membre să construiască sisteme naționale de monitorizare, să identifice siturile potențial contaminate și să le înregistreze într-un registru public. Termenul de transpunere: trei ani. Termenul pentru inventarul siturilor contaminate: zece ani.
România are o lege proprie pentru gestionarea siturilor contaminate din 2019. Nu are inventarul național pe care acea lege îl cere. Nu are o hartă publică a solurilor contaminate. Și vine în întâmpinarea Directivei europene cu date fragmentate pe județe, actualizate ultima oară în unele cazuri în 2011.
Ce impune noua directivă europeană
Directiva (UE) 2025/2360 este primul instrument legislativ european dedicat exclusiv solului. Până la adoptarea ei, solul era singurul mare ecosistem fără un cadru legal propriu la nivel european — apa, aerul și mediul marin aveau directive dedicate. Solul nu.
Noul act normativ creează un cadru armonizat de monitorizare. Statele membre trebuie să măsoare starea fizică, chimică și biologică a solurilor de pe teritoriul lor, folosind o metodologie comună. Trebuie să raporteze regulat Comisiei și Agenției Europene de Mediu. Trebuie să identifice și să înregistreze siturile potențial contaminate într-un registru public accesibil gratuit.
Directiva include monitorizarea poluanților emergenți: PFAS, pesticide și metaboliții lor, microplastice. Comisia va publica, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare, o listă indicativă a contaminanților solului.
Principiul „poluatorul plătește” este explicit: acolo unde există riscuri inacceptabile pentru sănătatea umană sau mediu, costurile remedierii revin celui responsabil de contaminare. Unde responsabilul nu mai există — situri orfane — statele membre asigură finanțarea.
Ce are România și ce lipsește
Legea nr. 74/2019 privind gestionarea siturilor potențial contaminate și a celor contaminate există în sistemul juridic român din mai 2019. Ea definește inventarul național — lista siturilor potențial contaminate, lista celor contaminate și lista celor remediate — și stabilește fluxul de identificare și raportare.
Fluxul arată astfel: primăriile identifică siturile și le transmit agențiilor județene de mediu. Agențiile județene le centralizează în liste județene. ANPM agregă la nivel național. Publicul poate consulta listele la sediile agențiilor.
În practică, sistemul funcționează parțial și neuniform. Paginile ANPM județene pentru „situri potențial contaminate” există. Conținutul variază dramatic: unele județe au tabele actualizate, altele au date din 2011, altele au pagini goale. Nu există o hartă națională interactivă, publică și actualizată. Nu există un număr total oficial al siturilor contaminate din România, publicat și verificabil.
[INFO_LIPSĂ: ANPM nu publică un inventar național consolidat al siturilor contaminate, accesibil online și actualizat în timp real. Numărul total al siturilor contaminate din România nu este disponibil public într-un document centralizat recent.]
Sursele de contaminare: ce știm din date parțiale
România are un trecut industrial intens. Platformele petrochimice — Ploiești, Brazi, Onești, Borzești — au funcționat decenii cu tehnologii care au generat contaminări cu hidrocarburi, metale grele și solvenți clorurați. Mineritul din Valea Jiului, din Apuseni și din Maramureș a lăsat în urmă iazuri de decantare, halde de steril și soluri acide. Combinatele metalurgice de la Galați, Hunedoara și Câmpia Turzii au emis metale grele în sol și ape freatice pe raze de kilometri.
Județul Maramureș — unul dintre puținele cu date publice disponibile — inventaria la nivelul anului 2011 zeci de situri potențial contaminate, majoritatea legate de activitatea minieră. Starea lor actuală, după 14 ani, nu e documentată public.
Bazele militare reprezintă o categorie separată. Spumele de stingere a incendiilor cu PFAS — folosite la baze aeriene și instalații militare — sunt o sursă documentată de contaminare a solului și apelor freatice în toată Europa. România are baze militare active și foste baze cu utilizare istorică NATO și sovietică. Nicio evaluare publică a riscului de contaminare PFAS de la aceste amplasamente nu a fost publicată.
De ce contează solul: servicii ecosistemice invizibile
Peste 60% din solurile europene sunt într-o stare precară, potrivit datelor disponibile citate de Consiliul UE la adoptarea directivei. Degradarea continuă. Solul degradat produce mai puțină hrană, reține mai puțină apă în perioadele secetoase și stochează mai puțin carbon.
Un hectar de sol sănătos poate reține până la 3.750 de litri de apă — reducând riscul de inundații și menținând umiditatea în perioadele secetoase. Un hectar de sol agricol degradat poate pierde anual până la 10 tone de strat fertil prin eroziune. România are una dintre cele mai ridicate rate de eroziune a solului din UE, potrivit datelor EEA.
Contaminarea solului nu afectează doar pământul. Contaminanții migrează în apele freatice — surse de apă potabilă pentru milioane de români din mediul rural. Intră în lanțul alimentar prin culturile agricole plantate pe soluri contaminate fără știrea agricultorilor. Rămân în sol sute sau mii de ani fără remediere activă.
Ce urmează și ce lipsește
România are trei ani să transpună Directiva (UE) 2025/2360 în legislația națională — termen până în decembrie 2028. Inventarul siturilor contaminate trebuie finalizat și făcut public în zece ani — până în 2035.
Termenele par confortabile. Nu sunt. Construirea unui inventar național real presupune identificare pe teren, analize de sol, documentare cadastrală și resurse umane specializate la nivel județean. România nu are în prezent capacitatea administrativă să livreze acest inventar la termen fără investiții semnificative în ANPM și în agențiile județene.
Legea 74/2019 există de șase ani. Inventarul național pe care îl cere nu există. Directiva europeană cere același lucru, cu termen mai lung și consecințe mai clare. Dacă modelul de implementare rămâne același, 2035 va găsi România în aceeași poziție în care se află azi: cu o lege bună pe hârtie și fără datele de care are nevoie.
