Deasupra Antarcticii, în fiecare septembrie, stratul de ozon se subțiază până aproape de dispariție. Suprafața afectată depășește America de Nord. Fenomenul se repetă de peste patruzeci de ani. E și singura problemă globală de mediu la care omenirea are un răspuns care funcționează.
În 2025, ultimul an cu date complete publicate de NASA Ozone Watch, gaura a atins 22,9 milioane de kilometri pătrați pe 9 septembrie. Minimul de ozon, 127 unități Dobson, a fost înregistrat pe 25 septembrie. Sezonul din 2026 e în plină desfășurare, iar cifrele lui nu sunt încă închise.
De ce se întâmplă doar deasupra Antarcticii
Distrugerea ozonului cere trei ingrediente simultan: clor și brom din substanțe fabricate industrial, temperaturi extrem de scăzute și lumină solară.
Iarna australă izolează atmosfera deasupra continentului printr-un vortex polar. E un inel de vânturi puternice care împiedică amestecul cu aerul din afară. În interiorul lui, temperaturile coboară sub minus 78 de grade. Acolo se formează nori stratosferici polari.
Pe suprafața cristalelor din acești nori, compușii cu clor inactivi se transformă în forme reactive. Ele așteaptă lumina. Când soarele revine, în august și septembrie, reacțiile pornesc și distrug ozonul în câteva săptămâni.
La Polul Nord procesul e mult mai slab, pentru că vortexul arctic e instabil și temperaturile rareori coboară suficient.
De ce contează un strat de gaz
Ozonul stratosferic absoarbe radiația ultravioletă de tip B. Ea produce arsuri solare, cataractă și cancer de piele. La plante, aceeași radiație afectează fotosinteza. În ocean lovește fitoplanctonul, baza întregului lanț trofic marin.
Gaura a fost descoperită în 1985, de cercetători britanici care măsurau ozonul la stația Halley din Antarctica. Datele lor arătau o scădere atât de mare încât instrumentele au fost suspectate de defecțiune.
Stratul e subțire. Comprimat la presiunea de la nivelul mării, tot ozonul din atmosferă ar forma o peliculă de aproximativ trei milimetri. Unitatea Dobson măsoară exact asta, iar 127 dintre ele înseamnă puțin peste un milimetru.
Tratatul care a funcționat
Protocolul de la Montreal a fost adoptat în 1987. A impus eliminarea treptată a clorofluorocarburilor, folosite atunci în frigidere, spray-uri și instalații de aer condiționat. E singurul tratat de mediu ratificat de toate statele lumii.
Rezultatul e măsurabil. Concentrația substanțelor care distrug ozonul scade constant în stratosferă, iar suprafața găurii are o tendință de reducere pe termen lung, peste variațiile de la un an la altul. Refacerea completă e estimată pentru a doua jumătate a acestui secol.
Diferența față de negocierile climatice merită observată. Substanțele vizate erau puține, produse de un număr mic de companii, iar înlocuitorii existau deja. Combustibilii fosili nu îndeplinesc niciuna dintre aceste condiții.
Există și un efect secundar rar menționat. Multe dintre substanțele eliminate erau gaze cu efect de seră puternice, iar interzicerea lor a evitat o cantitate importantă de încălzire suplimentară.
Variația de la un an la altul rămâne mare și depinde mult de meteorologie. Un vortex polar puternic și stabil produce o gaură mai adâncă. Unul slăbit lasă aer mai cald să pătrundă și limitează distrugerea. De aceea tendința se citește pe decenii, nu pe sezoane.
Erupțiile vulcanice majore pot complica tabloul, injectând în stratosferă particule care oferă suprafețe suplimentare pentru reacțiile distructive.
Ce rămâne de rezolvat
Înlocuitorii introduși după Montreal, hidrofluorocarburile, nu atacă ozonul, dar încălzesc atmosfera de sute până la mii de ori mai puternic decât dioxidul de carbon. Amendamentul de la Kigali, adoptat în 2016, prevede reducerea lor treptată.
A doua problemă e stocul existent. Substanțele vechi se află încă în echipamente de refrigerare și în spume izolante din clădiri. Când acestea sunt demolate sau casate fără recuperare, gazele ajung în atmosferă.
Aici intră și România, prin legislația privind gazele fluorurate. Obligația de recuperare a agenților frigorifici din aparatele scoase din uz are exact acest scop.
Antarctica rămâne, între timp, cel mai monitorizat spațiu aerian de pe planetă, deși deasupra ei nu zboară aproape nimeni. Am explicat motivul în materialul despre rutele aeriene care ocolesc continentul.
Merită și o clarificare, pentru că cele două se confundă frecvent. Gaura de ozon nu produce încălzirea globală și nu e cauzată de dioxidul de carbon. Sunt două probleme distincte, cu substanțe diferite și cu mecanisme diferite, care se intersectează doar parțial.
Pe 16 septembrie se marchează în fiecare an Ziua Internațională pentru Protecția Stratului de Ozon. E aniversarea singurului acord global de mediu despre care se poate spune, cu date în mână, că își face treaba.
