Un râu poate alimenta un oraș, ferme, industrie și un ecosistem în aceeași zi. Cât timp apa este suficientă, drepturile fiecăruia pot rămâne aproape invizibile. Seceta schimbă ordinea întrebărilor: cine primește apa primul, cât poate lua și cine decide când nu mai ajunge pentru toți?
Dreptul asupra apei intră pe 14 octombrie în centrul Rome Water Dialogue organizat de FAO. FAO definește „water tenure” prin drepturile și aranjamentele care stabilesc cine poate utiliza apa, în ce condiții și cu ce grad de siguranță.
Conceptul include permise și concesiuni legale, dar și practici tradiționale, aranjamente locale, drepturile comunităților indigene și necesitatea păstrării unor debite pentru funcționarea ecosistemelor.
Nu este echivalent cu privatizarea apei. În cele mai multe sisteme juridice, discuția privește dreptul de utilizare a resursei, nu proprietatea privată asupra râului sau acviferului.
Dreptul asupra apei începe cu întrebarea „cine poate folosi cât?”
Apa este diferită de un teren.
Un hectar poate fi delimitat și rămâne în același loc. Apa curge, se infiltrează, se evaporă, se reîncarcă și își schimbă volumul de la un sezon la altul.
Un drept scris pe hârtie nu garantează existența fizică a cantității promise.
Dacă într-un bazin au fost acordate permise pentru mai multă apă decât poate furniza râul într-un an secetos, conflictul juridic devine problemă hidrologică.
Water tenure încearcă să lege aceste două lumi: cine are un drept recunoscut și câtă apă există în realitate.
FAO include aici și aranjamentele informale. În multe regiuni, fermierii, crescătorii de animale sau comunitățile locale folosesc apa pe baza unor reguli tradiționale care nu apar într-un registru administrativ.
Dacă statul ignoră aceste utilizări când acordă noi concesiuni, faptul că sistemul este legal nu înseamnă automat că este echitabil.
Pe 14 octombrie, statele discută principii globale, nu o lege mondială a apei
Dialogul de la Roma se desfășoară între orele 9:00 și 12:00, ora locală, și reunește reprezentanți FAO, ONU, guverne, agricultori și organizații implicate în guvernanța apei.
Obiectivul este rafinarea unor principii pentru administrarea responsabilă a drepturilor de utilizare.
Principiile vor fi neobligatorii. FAO nu poate decide de la Roma câtă apă poate extrage un fermier român dintr-un canal și nici cum trebuie împărțit un râu aflat sub legislația națională.
Fiecare stat își păstrează suveranitatea asupra cadrului juridic.
Valoarea unui principiu comun apare când apa devine insuficientă, când mai multe categorii de utilizatori intră în conflict sau când un bazin traversează frontiere.
Regula juridică trebuie atunci să poată răspunde unei realități în mișcare.
Irigarea nu poate avea un drept nelimitat asupra unui râu care scade
Agricultura este unul dintre domeniile în care siguranța accesului la apă contează direct pentru investiții.
Un fermier nu poate proiecta o cultură irigată dacă nu știe dacă va primi apă în anii secetoși. În același timp, un drept rigid de extracție poate deveni nesustenabil dacă debitul râului scade.
Aici apare tensiunea dintre siguranța juridică și flexibilitatea ecologică.
Agricultura României intră deja într-o perioadă în care irigațiile, productivitatea și disponibilitatea apei trebuie analizate împreună. Modernizarea infrastructurii rezolvă pierderile tehnice, dar nu produce apă nouă într-un bazin aflat sub stres hidrologic.
Drepturile trebuie corelate și cu necesarul ecosistemelor. Dacă toate volumele disponibile sunt împărțite între utilizatori economici, râul poate rămâne fără debitul necesar pentru viața acvatică.
FAO include explicit debitele ecologice în discuția despre water tenure.
Ce ar însemna o asemenea abordare pentru România
În România, apa este reglementată printr-un sistem public de administrare, autorizații și permise, iar accesul diferă între consumul populației, agricultură, industrie, energie și alte utilizări.
Problema devine mai dificilă în secetă.
Dacă resursa disponibilă scade simultan pentru irigații, hidroenergie, alimentare publică și ecosisteme, administrația trebuie să stabilească priorități care să poată fi explicate și verificate.
Un sistem bun nu stabilește numai cine are un document. Trebuie să știe și câtă apă există, cine o extrage efectiv și ce cantitate trebuie să rămână în ecosistem.
Asta cere măsurare. Drepturile asupra apei fără contabilizarea volumelor pot produce o securitate doar pe hârtie.
Trei idei definesc conceptul FAO: water tenure include drepturi formale și informale, trebuie corelat cu cantitatea reală disponibilă și nu înseamnă automat proprietate privată asupra resursei.
Seceta transformă apa din peisaj în contabilitate. Fiecare metru cub dat unui utilizator lipsește, pentru o perioadă, din altă parte.
Când râul este plin, drepturile rămân în dosare. Când râul scade, dosarele ajung la aceeași masă.
