„Biodegradabil” descrie ce se poate întâmpla cu un material după utilizare. Nu garantează automat că materialul este mai sigur când atinge mâncarea. Un experiment publicat în Journal of Hazardous Materials a comparat recipiente biodegradabile cu materiale plastice convenționale în condiții care imită mâncarea la pachet. În testele efectuate, materialele biodegradabile au eliberat aproximativ de zece ori mai multe microplastice și de două ori mai multe nanoparticule. Mediile acide și alcoolice au amplificat eliberarea. Nanoparticulele biodegradabile au adsorbit și mai mult PFOS decât cele provenite din materialele convenționale. Rezultatele sunt de laborator și nu demonstrează că orice recipient biodegradabil produce aceeași expunere în viața reală. Ele arată însă un conflict important: un material proiectat pentru reducerea persistenței deșeurilor poate ridica alte întrebări atunci când este folosit direct pentru alimente.
Ambalajele biodegradabile și microplasticele au fost testate în condiții de takeaway
Cercetătorii au comparat trei familii de materiale biodegradabile: PLA, PBS și PBAT. Grupul convențional a inclus polipropilenă și polietilenă.
Testele au simulat situații specifice recipientelor folosite pentru mâncare la pachet. Echipa a urmărit eliberarea de particule micro și nano.
Testarea materialelor biodegradabile folosite pentru ambalarea alimentelor a produs o diferență mare. Variantele biodegradabile au eliberat aproximativ de zece ori mai multe microplastice.
Pentru nanoparticule, diferența a fost de aproximativ două ori. Rezultatul nu poate fi extrapolat la orice produs biodegradabil existent pe piață.
Alimentele acide și alcoolice au accelerat eliberarea particulelor
Tipul alimentului contează pentru comportamentul materialului. Mediile acide și alcoolice au crescut eliberarea particulelor în testele efectuate.
Autorii explică rezultatul prin sensibilitatea unor legături chimice din polimerii biodegradabili. Contactul cu anumite medii poate accelera degradarea.
Acest detaliu este relevant pentru utilizarea reală. Același recipient poate intra în contact cu supe, sosuri, băuturi sau alimente cu compoziții foarte diferite.
Temperatura și timpul de contact pot modifica și ele migrarea. Din acest motiv, eticheta materialului nu spune singură cât de stabil va fi recipientul în fiecare situație.
Un ambalaj poate dispărea mai ușor din mediu și, în același timp, să merite întrebări mai dure despre ceea ce eliberează înainte să fie aruncat.
Nanoparticulele biodegradabile au atras mai mult PFOS
Experimentul a analizat și interacțiunea particulelor cu PFOS. Această substanță face parte din familia PFAS.
Nanoparticulele provenite din materialele biodegradabile au arătat o capacitate mai mare de adsorbție pentru PFOS. Asta înseamnă că particulele pot lega substanța de suprafața lor.
Rezultatul ridică întrebarea dacă particulele pot funcționa drept vectori pentru alte chimicale. Studiul nu dovedește efecte clinice asupra oamenilor.
Cercetătorii au calculat și un scenariu de expunere anuală. Pentru recipientele biodegradabile, estimarea a ajuns la 8,5–16,6 grame de micro și nanoparticule.
Această valoare este o estimare bazată pe model și pe condițiile experimentale. Nu este o măsurătoare făcută în organismul unei persoane.
De ce „verde” și „sigur” trebuie evaluate separat
Ambalajele biodegradabile încearcă să rezolve o problemă reală. Plasticul convențional persistă mult timp și produce cantități uriașe de deșeuri.
Înlocuirea lui poate reduce unele efecte asupra mediului. Totuși, performanța ecologică și siguranța alimentară sunt criterii diferite.
Noile reguli europene pentru ambalaje și limitele privind PFAS arată că Uniunea Europeană încearcă să trateze simultan deșeurile și chimicalele.
Pentru producători, rezultatul nou sugerează nevoia testării materialului în condițiile reale de utilizare. Un recipient pentru mâncare fierbinte are alt profil decât o pungă pentru produs uscat.
Pentru consumator, mesajul nu este să evite automat orice ambalaj biodegradabil. Studiul a testat anumite materiale și anumite condiții.
Mesajul mai util este că „biodegradabil” nu trebuie folosit ca sinonim pentru „inert”. Materialul continuă să aibă proprietăți chimice și mecanice.
Tranziția de la plasticul convențional este necesară, dar poate produce substituții grăbite. Dacă evaluăm doar ce se întâmplă după aruncare, putem rata ce se întâmplă în cele 30 de minute în care recipientul ține mâncarea.
Ambalajul verde perfect ar trebui să lase puține urme după utilizare. Ideal, ar trebui să lase cât mai puține și înainte de utilizare.
