„Net zero” pare o destinație matematică: emisiile ajung la zero și problema este închisă. În practică, orașele pot continua să emită gaze cu efect de seră după atingerea țintei declarate. Restul este compensat prin absorbția sau eliminarea carbonului.
În planurile a 103 orașe europene care urmăresc neutralitatea climatică până în 2030 rămân 61,4 milioane de tone de CO₂ echivalent ca emisii reziduale. Cele mai multe provin din clădiri și transport, iar strategiile prin care orașele vor compensa acest rest sunt încă insuficient dezvoltate.
Orașe net zero nu înseamnă orașe fără emisii
Emisiile reziduale sunt emisiile care rămân după reducerile directe. Ele trebuie echilibrate prin eliminarea carbonului din atmosferă sau prin alte mecanisme acceptate. Conceptul este legitim pentru sursele greu de eliminat. Devine însă problematic dacă „rezidual” înseamnă doar ceea ce administrația nu reușește să reducă la timp.
Analiza publicată în Nature Climate Change la 14 august examinează planurile climatice ale 103 orașe europene. Toate fac parte din Misiunea UE pentru orașe inteligente și neutre climatic. Împreună, acestea declară 61,4 milioane de tone CO₂e care vor rămâne în 2030.
Valoarea mediană este de 0,8 tone CO₂e pe locuitor. Ca proporție, emisiile reziduale reprezintă aproximativ 20% din emisiile de referință ale orașelor analizate.
Comparația oferită de autori este puternică: volumul total este apropiat de emisiile Austriei din 2023, evaluate la 69 de milioane de tone CO₂e.
Clădirile și transportul produc cea mai mare parte a restului
Energia staționară are cea mai mare contribuție mediană la emisiile reziduale: 50%. Categoria include clădiri, facilități, echipamente și iluminat public. Transportul are o pondere mediană de 31%. Celelalte sectoare contribuie cu cel mult 4% fiecare.
Aici apare o tensiune importantă. Clădirile și transportul sunt sectoare pentru care există deja soluții cunoscute: renovare energetică, electrificare, transport public, mobilitate activă și reducerea consumului de combustibili fosili.
Pentru 52% dintre orașe, nivelul emisiilor reziduale pare să rezulte din stabilirea unei ținte. Autorii nu au găsit o analiză detaliată a surselor și a barierelor care împiedică reducerea lor.
Cu alte cuvinte, uneori „ce nu putem elimina” riscă să însemne „ce am decis dinainte că va rămâne”.
Compensarea carbonului este partea cea mai fragilă
Toate cele 103 orașe folosesc în planurile lor forme temporare de eliminare a carbonului bazate pe teren. Înverzirea urbană apare la 98% dintre ele, stocarea carbonului în sol la 84%, iar împădurirea sau managementul forestier îmbunătățit la 80%.
Creditele de carbon sunt menționate de 40% dintre orașe. Eliminarea permanentă a CO₂ apare în 32% dintre strategii. Problema nu este că aceste instrumente există, ci cât de bine sunt cuantificate și monitorizate.
Estimările concrete privind capacitatea de eliminare acoperă doar 18% din totalul emisiilor reziduale. Analiza identifică și lacune legate de terenul disponibil, monitorizare și calendar. Alte probleme privesc riscul revenirii carbonului în atmosferă și capacitatea reală a orașului de a administra soluțiile.
Rezultatul este un nivel de maturitate evaluat drept mediu-scăzut pentru strategiile de compensare. Net zero poate fi o țintă robustă numai când reducerea directă este separată clar de partea care trebuie compensată.
Ce înseamnă pentru orașele din România
Pentru România, discuția este relevantă tocmai acum, când tot mai multe administrații folosesc expresii precum neutralitate climatică, oraș verde sau decarbonizare. Aceste etichete au valoare doar dacă sunt legate de inventare clare ale emisiilor și de măsuri verificabile.
ȘtireaVerde a prezentat modelul orașului Viladecans, care urmărește neutralitatea climatică până în 2030 și măsoară inclusiv efectele arborilor urbani. Exemplul arată diferența dintre un obiectiv și instrumentele prin care acesta este urmărit.
Pentru un oraș românesc, întrebarea utilă nu este doar „avem țintă net zero?”. Mai întâi trebuie măsurate emisiile clădirilor și transportului. Apoi trebuie stabilit ce poate fi redus direct până în 2030 și ce rămâne cu adevărat greu de eliminat.
Există și o problemă de perimetru. Unele planuri exclud surse precum porturi, aeroporturi, industrie sau o mare parte din emisiile indirecte. Analiza avertizează astfel că volumul rezidual raportat poate subestima amprenta urbană completă. Un oraș poate îmbunătăți bilanțul administrativ fără ca toate emisiile asociate funcționării sale să fi dispărut.
Apoi vine testul compensării. Un copac plantat trebuie să supraviețuiască. Carbonul stocat în sol trebuie păstrat. Un credit trebuie să reprezinte o reducere reală și verificabilă. Altfel, contabilitatea poate deveni mai verde decât orașul.
De aceea, transparența inventarului local de emisii este esențială pentru credibilitatea climatică și pentru controlul public.
Ținta net zero rămâne necesară, dar sensul ei depinde de cuvântul „net”. Dacă partea reziduală nu este explicată, măsurată și redusă cât mai mult, zero poate exista pe hârtie în timp ce emisiile continuă pe stradă.
