România pompează zilnic milioane de metri cubi de apă potabilă într-o infrastructură construită în mare parte în perioada comunistă, nerenovată sistematic de atunci. Aproximativ 45% din această apă nu ajunge niciodată la consumator. Se pierde prin fisuri, îmbinări defecte, conducte îmbătrânite și branșamente ilegale — o hemoragie lentă, invizibilă, plătită lunar de fiecare abonat prin tariful de apă.
Nicio autoritate nu a fost trasă la răspundere pentru asta.
Un sistem proiectat să piardă
Infrastructura de distribuție a apei potabile din România are, în medie, peste 40 de ani vechime. În multe orașe mici și comune, conductele datează din anii ’60–’70, construite din azbociment sau fontă gri — materiale care se degradează prin coroziune și presiune diferențială. Durata de viață tehnică a acestor conducte a fost depășită de mult. Înlocuirea lor nu a constituit niciodată o prioritate bugetară națională.
Pierderile de apă în rețea — denumite tehnic „apă nefacturată” — variază între 30% și 70% în funcție de județ, potrivit datelor Autorității Naționale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice. Media națională de 45% plasează România pe unul dintre primele locuri negative din Uniunea Europeană. Prin comparație, Germania înregistrează pierderi de aproximativ 7%, Olanda sub 5%, iar Danemarca sub 3%.
Cine plătește pierderile
Modelul de tarifare actual permite operatorilor regionali de apă să includă în prețul facturat consumatorilor o cotă din pierderile tehnice acceptate. Cu alte cuvinte, ineficiența rețelei este transferată direct către populație prin factură. Operatorul nu are un stimulent financiar puternic să investească în reducerea pierderilor atât timp cât costul acestora este recuperat automat de la abonat.
Autoritatea de reglementare — ANRSC — stabilește prin metodologia de tarifare un prag maxim de pierderi acceptabile, dincolo de care operatorul suportă costul din venituri proprii. În practică, acest prag este negociat și revizuit periodic, iar sancțiunile pentru depășirea lui sunt rare și de valoare redusă față de costul investițiilor necesare.
Prin urmare, sistemul este construit structural să perpetueze pierderile — nu să le elimine.
Fondurile europene: absorbite parțial, rezultate minime
România a accesat fonduri europene substanțiale pentru modernizarea infrastructurii de apă și apă uzată prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014–2020 și prin PNRR. Proiectele finanțate au vizat în principal extinderea rețelelor în zone neracordate și construcția de stații de epurare — nu înlocuirea conductelor vechi din orașele existente.
Reducerea pierderilor în rețelele urbane vechi a rămas, în marea majoritate a proiectelor, o componentă secundară sau absentă. Motivul invocat de operatori este că reabilitarea conductelor în zone urbane dense implică săpături costisitoare, perturbarea traficului și coordonare complexă cu alte utilități subterane — argumente reale, dar folosite sistematic pentru a amâna intervenția.
Tehnologia există, voința lipsește
Detectarea și localizarea pierderilor în rețele de apă nu mai este o problemă tehnologică nerezolvată. Sisteme de monitorizare acustică, corelatori de zgomot și senzori de presiune distribuiți permit identificarea punctelor de pierdere cu precizie de câțiva metri, fără săpături. Orașe precum Londra, Barcelona și Tokyo au redus pierderile cu 30–50% în mai puțin de un deceniu prin implementarea acestor tehnologii, combinate cu înlocuirea țintită a segmentelor critice.
În România, câțiva operatori regionali — printre care Apa Nova București și Aquatim Timișoara — au implementat parțial sisteme de detecție activă a pierderilor, cu rezultate măsurabile. Restul majorității operatorilor, în special cei din orașele mici și medii, nu dispun nici de echipamente, nici de personal specializat pentru acest tip de intervenție.
O resursă tratată ca infinită
Dincolo de ineficiența economică, pierderile masive din rețea au o dimensiune de mediu ignorată în dezbaterea publică. Apa potabilă este o resursă care necesită captare, tratare și pompare — procese energointensive. Pierderea a 45% din volumul tratat înseamnă că aproape jumătate din energia consumată în lanțul de producție a apei potabile este risipită înainte ca apa să ajungă la robinet.
România se confruntă totodată cu un stres hidric în creștere, amplificat de schimbările climatice. Debitul râurilor interioare a scăzut cu 15–20% față de media istorică în ultimele două decenii, potrivit Administrației Naționale Apele Române. A irosi aproape jumătate din resursa captată printr-o infrastructură nereabilitată nu este doar o problemă de management — este o problemă de securitate a apei pe termen mediu.
Nimeni nu răspunde pentru asta. Factura lunară, în schimb, crește constant.
