Piața produselor ecologice din România a crescut constant în ultimii cinci ani, depășind 150 de milioane de euro anual, potrivit datelor Ministerului Agriculturii. Cererea există. Oferta locală certificată — mult mai puțin. Paradoxul este explicabil printr-un singur mecanism: certificarea ecologică în România este atât de costisitoare și de birocratică încât micii producători nu și-o permit, iar piața este ocupată progresiv de importuri certificate în alte state membre.
Eticheta bio de pe raftul românesc vine, în proporție semnificativă, din Polonia, Germania sau Olanda.
Ce înseamnă să te certifici bio în România
Certificarea ecologică este obligatorie pentru orice producător care comercializează produse sub etichetă bio, eco sau organic — termeni protejați prin Regulamentul european 2018/848. Procesul implică contractarea unui organism de inspecție și certificare privat, acreditat de Ministerul Agriculturii, o inspecție anuală obligatorie și o perioadă de conversie de doi până la trei ani în care terenul este tratat după normele ecologice, dar producătorul nu poate vinde produsele ca bio.
Costul anual al certificării variază între 500 și 2.500 de euro per fermă, în funcție de suprafață, numărul de produse și organismul de certificare ales. Pentru un mic producător cu două-trei hectare și venituri anuale sub 10.000 de euro, această sumă reprezintă între 5% și 25% din cifra de afaceri — o barieră financiară reală, nu percepută.
Perioada de conversie este, pentru mulți, bariera decisivă. Trei ani în care fermierii aplică standarde mai stricte, suportă costuri mai mari cu forța de muncă și renunță la pesticidele convenționale — fără să poată percepe prețul premium al produselor ecologice. Subvenția de conversie acordată prin PNDR acoperă parțial pierderile, dar implică ea însăși un volum considerabil de documentație și condiții de eligibilitate pe care mulți mici fermieri nu le îndeplinesc sau nu le pot gestiona administrativ.
Birocrația ca filtru de selecție
Dosarul de certificare bio implică, în România, înregistrarea la Ministerul Agriculturii, contractul cu un organism privat de certificare, un plan de management al fermei, registre detaliate ale tuturor inputurilor utilizate și ale producției obținute, plus notificări pentru fiecare lot comercializat. Inspectorii verifică anual conformitatea — iar orice abatere poate duce la suspendarea certificării, cu pierderea dreptului de comercializare sub etichetă bio pentru întreaga recoltă a anului respectiv.
Fermierii intervievați de organizații agricole precum Eco Ruralis descriu procesul ca fiind conceput pentru ferme mari, cu personal administrativ dedicat. Un fermier individual care cultivă legume pe trei hectare nu are capacitatea să gestioneze singur volumul de documente cerut, fără să sacrifice timp din activitatea productivă.
Prin urmare, certificarea bio funcționează în România ca un filtru care avantajează ferme mari și dezavantajează structurile familiale mici — exact tipul de agricultură pe care politica agricolă europeană declară că vrea să o sprijine.
Cine verifică ce scrie pe etichetă
Controlul pieței produselor ecologice revine Autorității Naționale Fitosanitare și, parțial, Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Numărul de controale efectuate anual pe piața produselor bio este insuficient raportat la volumul comercializat. Rapoartele ANPC arată că produsele ecologice importate sunt rareori verificate pentru conformitatea cu standardele de certificare ale țării de origine.
Frauda în sectorul bio este documentată la nivel european — Oficiul European de Luptă Antifraudă a identificat în 2023 scheme de falsificare a certificatelor bio care au afectat piețe din șapte state membre, inclusiv produse intrate în România. Mecanismele de verificare încrucișată între autoritățile naționale rămân insuficiente.
Consumatorul care plătește 30–40% mai mult pentru un produs bio nu are nicio garanție practică, dincolo de eticheta vizibilă, că acel produs a respectat integral standardele ecologice pe tot lanțul de producție și distribuție.
Ce ar putea schimba situația
Reducerea costurilor de certificare pentru fermele sub cinci hectare printr-un sistem de certificare de grup — permis de Regulamentul 2018/848, dar neimplementat în România — ar putea democratiza accesul la piața bio. Certificarea de grup permite mai multor mici producători să împartă costurile unei singure inspecții, sub coordonarea unei organizații colective.
Țări precum Italia și Franța au implementat acest model cu succes, dublând numărul micilor producători certificați în mai puțin de cinci ani. România a inclus certificarea de grup în legislația secundară, fără să dezvolte un cadru operațional funcțional și fără să aloce resurse pentru informarea fermierilor eligibili.
Între timp, micii producători români vând legumele crescute fără pesticide la piața din sat, fără etichetă bio, la prețul convențional. Iar raftul de bio din supermarket se umple cu produse poloneze.
