România are 780.000 de hectare în agricultura ecologică. E 6% din suprafața agricolă totală. Față de 2013, suprafața s-a triplat. Față de ținta Farm to Fork a Uniunii Europene – 25% din suprafața agricolă până în 2030 – România e la mai puțin de un sfert din drum.
Și nu mai are timp să recupereze.
România a propus Comisiei Europene o țintă proprie de 6,8% pentru 2030. Nu 25% – cum cer strategiile UE – ci 6,8%. Cu 0,8 puncte procentuale peste nivelul actual. Propunerea a fost formulată ca obiectiv realist față de context. E, în același timp, o recunoaștere implicită a eșecului unui sistem care nu poate susține conversia la scară.
80% din produsele bio de pe rafturile supermarketurilor românești sunt importate. România produce bio, exportă materie primă, importă produsul finit și îl vinde consumatorilor locali la prețuri europene.
De ce nu se convertesc fermierii la bio
Conversia la agricultura ecologică durează doi până la trei ani. În această perioadă, fermierul aplică metodele bio – fără pesticide de sinteză, fără fertilizanți chimici, cu costuri mai mari – dar nu poate vinde produsele la prețul bio certificat. Vinde la prețul convențional, cu costuri mai mari. Pierde bani.
Sprijinul PAC pentru conversie există: aproximativ 242 de euro pe hectar în ciclul precedent, cu ajustări în PAC 2023-2027. Nu acoperă integral pierderile din perioada de conversie. Nu rezolvă problema accesului la credit.
Băncile finanțează cu dificultate fermierii în conversie. Nu există producție bio certificată care să garanteze creditul. Recoltele sunt mai mici în primii ani. Riscul de pierdere a certificării – dacă un vecin aplică pesticide și contaminează parcela – e real și nedocumentat statistic.
Fondul de garantare dedicat agriculturii bio – instrument care există în Polonia, Cehia și Austria – nu există în România. FGCR – Fondul de Garantare a Creditului Rural — poate garanta credite agricole, dar nu are o schemă specifică pentru conversia bio. Fermierul mic, cu 4-5 hectare, nu îndeplinește pragurile minime de eligibilitate pentru creditele bancare standard.
Ce arată raportul Curții de Conturi Europene
Curtea de Conturi Europeană a publicat în 2024 un raport special privind agricultura ecologică în UE. Concluzia: lacunele în politicile naționale și ale UE frânează succesul sectorului bio.
Raportul constată că statele membre nu s-au asigurat întotdeauna că sprijinul PAC pentru agricultura ecologică conduce la producție ecologică reală. Suprafețele cresc – pe hârtie. Producția și procesarea nu țin pasul. Cererea consumatorilor rămâne neacoperită intern.
În România, cea mai mare parte a suprafețelor bio sunt pășuni și cereale – nu legume, fructe sau produse procesate, unde valoarea adăugată e mare și cererea consumatorilor e concentrată. 80% din raftul bio din supermarketuri e import tocmai pentru că producția locală e orientată spre export de materie primă, nu spre consumul intern.
Piața bio și paradoxul românesc
Piața produselor bio din România a ajuns la aproximativ 150-200 de milioane de euro în 2024 – în creștere rapidă față de 41 de milioane în 2020. Consumatorul român cheltuiește în medie 7-8 euro pe an pe produse bio. Consumatorul danez: 277 de euro.
Diferența nu e doar de putere de cumpărare. E de disponibilitate a produselor și de prețuri. Un produs bio importat din Germania sau Olanda costă mai mult decât produsul convențional local. Un produs bio produs local ar putea costa mai puțin — dar nu există la raft în volum suficient.
Potențialul e real. Retailerii raportează că cererea de produse bio crește cu 15-20% anual. Oferta locală nu ține pasul. Importatorii câștigă diferența.
Planul național de acțiune: promis de ani de zile, inexistent
Strategia Farm to Fork cere fiecărui stat membru un plan național de acțiune pentru agricultura ecologică — cu obiective, măsuri și resurse alocate. România nu are un astfel de plan publicat și operațional.
Autoritățile promit adoptarea planului de ani de zile, conform organizațiilor de profil. Fără plan național, fără fond de garantare dedicat și fără o strategie de dezvoltare a procesării locale, creșterea suprafețelor bio rămâne o statistică bună în comunicatele ministeriale și o realitate slabă în lanțul alimentar intern.
România are sol, climă și forță de muncă pentru a deveni un producător bio major în UE. Fermierii nu se pot converti fără finanțare accesibilă. Procesatorii nu investesc fără volum garantat. Consumatorii nu găsesc produse românești la raft. Sistemul se blochează singur — și importatorii câștigă.
