România e în top 5 producători de grâu din Uniunea Europeană. E printre primii exportatori de porumb și floarea-soarelui din bloc. Are 8,1% din terenul arabil al UE. Cu toate acestea, în 2024, deficitul comercial alimentar a depășit 4,8 miliarde de euro. În primele opt luni ale lui 2025, depășise deja 3,4 miliarde. Și în primele două luni ale lui 2026, deficitul alimentar era de 773 de milioane de euro.
Modelul e simplu și constant: România exportă materie primă ieftină și importă produse procesate scumpe. Exportă grâu și importă pâine congelată. Exportă animale vii și importă carne procesată. Exportă lapte brut și importă brânzeturi și lactate procesate. Valoarea adăugată pleacă din țară.
Aceasta nu e o problemă agricolă. E o problemă industrială, economică și de politică publică. E un transfer sistematic de valoare din România spre Ungaria, Polonia și Germania — principalele surse ale importurilor alimentare.
Cifrele care explică paradoxul
Din cele 24 de grupe de produse agroalimentare care compun balanța comercială a României, 20 generează deficit. Produsele procesate singure generează un minus de 2,2 miliarde de euro — 90% din deficitul total alimentar, potrivit datelor INS analizate de Economica.net.
Importurile de alimente ale României s-au triplat în ultimul deceniu. De la 4,1 miliarde de euro în 2014 la 11,4 miliarde de euro în 2024. În același timp, exporturile de produse ale industriei alimentare au scăzut în 2024 cu peste 14%, la 6,5 miliarde de euro. Decalajul crește an după an.
Cel mai ilustrativ exemplu: cerealele. România exportă cereale masiv — e principalul produs de export din sectorul agroalimentar. Fără aceste exporturi de cereale, deficitul alimentar al României s-ar fi dublat. Cu alte cuvinte, cerealele țin în echilibru relativ o balanță alimentară care, în rest, e profund negativă.
Și aceste cereale se întorc. Transformate în făină, pâine, biscuiți, paste, cereale pentru micul dejun — importate din Polonia, Ungaria sau Cehia. România exportă grâul și cumpără produsul finit la un preț de trei-patru ori mai mare.
De unde cumpără România și ce cumpără
Principalii furnizori de alimente importate în România sunt Ungaria, Polonia și Bulgaria — țări care au investit masiv în capacități de procesare a materiilor prime, inclusiv a celor provenite din România.
Deficitul comercial cu Ungaria pe produse alimentare e concentrat în trei categorii care acoperă mai mult de jumătate din total. Cu Polonia, 22 de categorii de produse generează deficit. Carnea procesată, produsele lactate, produsele din cereale și conservele sunt categoriile cu cele mai mari dezechilibre.
România a importat alimente de aproape 6 miliarde de euro în prima jumătate a anului 2025 — în creștere față de același interval din 2024. Un studiu realizat de Penny România în parteneriat cu Academia de Studii Economice, publicat în 2025, confirmă că deficitul comercial alimentar e o problemă structurală, nu o anomalie de an.
De ce nu există procesare locală la scară
Capacitățile de procesare alimentară din România s-au redus dramatic după 1990. Fabricile de mezeluri, abatoarele, fabricile de lactate, morile și brutăriile industriale care existau în perioada comunistă au fost privatizate, restructurate sau închise. Multe au fost cumpărate de investitori străini care și-au mutat producția în alte țări.
Investițiile în industria alimentară românească au fost insuficiente și necoordonate. Nu a existat o politică industrială care să lege producția agricolă de capacitățile de procesare. Fermierii vând materia primă pentru că nu au altă opțiune — nu există capacități locale de stocare, procesare și distribuție la scara necesară pentru a concura cu importurile.
Retailul a accelerat procesul. Marile lanțuri de supermarketuri au intrat în România cu rețele deja stabilite de furnizori din Polonia, Ungaria sau Germania. Produsul importat vine la raft mai repede, mai standardizat, mai ieftin decât produsul local echivalent. Micul producător român nu poate furniza volume constante, ambalaje standardizate sau prețuri competitive.
Ce pierde România concret
Deficitul de 4,8 miliarde de euro din 2024 nu e o pierdere abstractă. Reprezintă locuri de muncă în procesare care nu există în România. Reprezintă valoare adăugată fiscalizată în altă țară. Reprezintă dependență alimentară față de lanțuri de aprovizionare externe — vulnerabilitate documentată în criza COVID-19 din 2020, când importurile alimentare s-au scumpit brusc și rafturile s-au golit.
Un studiu realizat de consilierul prezidențial Radu Burnete estima că pentru fiecare euro de export de materie primă agricolă, România ar putea genera trei-patru euro dacă ar exporta produsul procesat. Diferența merge în buzunarele procesatorilor din Ungaria și Polonia.
Ce politici există și ce lipsește
Ministerul Agriculturii a alocat fonduri europene pentru modernizarea unităților de procesare. Programul PNDR și, mai recent, PNRR au finanțat investiții în procesare alimentară. Rezultatele sunt insuficiente față de amploarea problemei.
Nu există o strategie națională de substituire a importurilor alimentare cu producție locală — cu ținte sectoriale, termene și instrumente financiare dedicate. Nu există un program de garantare a creditelor specific pentru procesatorii mici și medii care vor să extindă capacitățile. Nu există o politică de achiziții publice care să prioritizeze produsele alimentare românești pentru școli, spitale și instituții publice — deși un astfel de instrument ar crea o piață garantată pentru producătorii locali.
România exportă materie primă și importă produsul finit de 30 de ani. Nu e un paradox. E o alegere de politică publică. Una pe care nimeni nu a decis să o schimbe cu adevărat.
