Rechinul goblin pare inventat pentru un film prost de groază. Are botul lung și turtit, pielea roz-cenușie și o mandibulă care poate țâșni înainte pentru a prinde prada. Ani la rând, oamenii l-au văzut aproape exclusiv mort sau pe moarte, scos accidental la suprafață de unelte de pescuit. În adâncul în care trăiește cu adevărat, rămăsese aproape o fantomă.
Acum, cercetătorii au publicat primele imagini cu rechini goblin vii, observați direct în mediul lor natural. Două întâlniri, despărțite de cinci ani și de mii de kilometri, au extins harta cunoscută a speciei și au stabilit un nou record de adâncime. Descoperirea spune ceva despre acest animal straniu, dar și despre cât de puțin cunoaștem oceanele pe care ne pregătim deja să le exploatăm.
Rechinul goblin a apărut după săptămâni de așteptare
Prima observație a fost făcută în 2019, lângă un munte submarin aflat la nord-vest de insula Jarvis, în Pacificul central. O cameră montată pe vehiculul submarin Hercules a surprins animalul la 1.237 de metri adâncime. La momentul respectiv, rechinul nu a fost identificat cu certitudine, iar imaginile au rămas în arhivă.
A doua întâlnire a avut loc în 2024, pe versantul Gropii Tonga. Cercetătorii australieni au coborât o cameră cu momeală și au filmat timp de peste 50 de zile. Rechinul goblin a apărut pentru puțin mai mult de 20 de secunde, la 1.997 de metri sub suprafața oceanului.
Secvența scurtă a fost suficientă pentru a confirma specia și pentru a extinde cu 108 metri adâncimea maximă documentată pentru rechinii din ordinul Lamniformes. Cele două observații au fost reunite într-o cercetare coordonată de University of Hawaiʻi at Mānoa și publicată în Journal of Fish Biology.
O linie evolutivă veche de 125 de milioane de ani
Mitsukurina owstoni este singurul reprezentant viu al unei familii de rechini care a apărut în urmă cu aproximativ 125 de milioane de ani. Din acest motiv, specia este numită uneori „fosilă vie”. Expresia nu înseamnă că animalul a rămas complet neschimbat, ci că păstrează o ramură evolutivă foarte veche, fără rude apropiate care să mai trăiască astăzi.
Aspectul său este construit pentru întuneric. Botul lung conține receptori capabili să detecteze semnalele electrice slabe produse de alte animale. Corpul moale și înotul lent sugerează un prădător care economisește energie într-un mediu unde hrana nu apare la fiecare colț.
Când prada ajunge suficient de aproape, maxilarele pot fi proiectate rapid în față. Mișcarea seamănă mai mult cu lansarea unei capcane decât cu mușcătura clasică a unui rechin. În adânc, unde urmărirea rapidă ar consuma multă energie, această armă permite atacul de la mică distanță.
Oceanul adânc este încă o cameră întunecată
Rechinul goblin a fost descris științific la sfârșitul secolului al XIX-lea. Totuși, primele imagini publicate cu animalul viu și liber în habitat au venit abia acum. Diferența dintre cele două momente arată cât de greu este să studiezi viața aflată la unul sau doi kilometri sub apă.
Presiunea este enormă, lumina naturală lipsește, iar fiecare oră de filmare cere nave, echipamente, specialiști și bani. Cercetătorii pot urmări săptămâni întregi un loc și pot primi în schimb câteva secunde de imagine. De aceea, distribuția, reproducerea, hrana și dimensiunea populației rechinului goblin rămân slab cunoscute.
Cele două apariții din Pacificul central și din Groapa Tonga sugerează că specia este răspândită mai larg decât indicau capturile accidentale. Dar o hartă mai mare nu înseamnă automat o populație sigură. Poate însemna doar că animalul a fost prezent în locuri unde oamenii nu aveau până acum ochi.
Protecția începe cu lucrurile pe care știm că nu le știm
Oceanele adânci nu mai sunt în afara intereselor economice. Pescuitul ajunge tot mai jos, cablurile traversează fundul mării, iar mineritul submarin este discutat ca sursă pentru metalele folosite în baterii și tehnologii energetice. Fiecare asemenea activitate intră într-un spațiu despre care biologia are încă multe pagini goale.
Rechinul goblin nu este urmărit de o industrie dedicată și rareori ajunge intenționat în plase. Capturile accidentale rămân însă una dintre puținele forme prin care specia a ajuns până acum în atenția oamenilor. Dacă nu știm unde se hrănește, unde se reproduce și cât de numeroasă este, devine greu să estimăm câtă presiune poate suporta.
Noile observații pot ajuta autoritățile și cercetătorii să includă mai bine specia în planurile de biodiversitate marină. Ele confirmă prezența rechinului în noi zone ale Pacificului și arată că trăiește mai adânc decât era documentat anterior.
Dar descoperirea mai lasă și o întrebare incomodă. Câte animale trăiesc în locurile pe care vrem să le dragăm, să le forăm sau să le traversăm înainte să le fi văzut măcar o dată?
Rechinul goblin a avut nevoie de 125 de milioane de ani pentru a ajunge până la noi și de peste un secol de la descrierea sa pentru a fi filmat acasă. A apărut pe ecran doar câteva secunde, apoi s-a întors în întuneric. Uneori, oceanul nu ascunde monștri. Ascunde vieți pe care le putem pierde înainte să învățăm cum arată.
