La Nairobi, statele nu vor mai putea vorbi despre biodiversitate doar în promisiuni. Între 4 și 12 august, reprezentanții Convenției ONU privind Diversitatea Biologică vor verifica ce au făcut guvernele, ce bani au mobilizat și unde implementarea a rămas blocată.
România intră în această evaluare cu o țintă clară: protecție strictă pentru 10% din teritoriu. Procesul de identificare și desemnare nu este finalizat, iar termenul din PNRR a ajuns în august 2026.
Diferența dintre o arie protejată și una strict protejată este esențială. În prima pot continua activități reglementate. În cea de-a doua, exploatarea resurselor trebuie eliminată sau redusă drastic, astfel încât ecosistemele să funcționeze fără presiune extractivă.
Ce verifică reuniunea ONU de la Nairobi?
Reuniunea SBI-7 este organismul care urmărește aplicarea Convenției privind Diversitatea Biologică. Nu stabilește doar obiective noi. Verifică progresul și capacitatea statelor de a le pune în practică.
Mandatul organismului pentru implementare include patru domenii: evaluarea progresului, acțiuni strategice, mijloacele de aplicare și funcționarea convenției.
Asta înseamnă că delegațiile trebuie să discute suprafețe, bani, instituții, termene și indicatori. O strategie publicată fără buget sau fără autorități responsabile nu este implementare.
Întâlnirea din Nairobi are loc după adoptarea Cadrului global pentru biodiversitate Kunming–Montreal. Acesta cere protejarea a 30% din uscat și mări până în 2030 și restaurarea ecosistemelor degradate.
Ținta europeană adaugă un nivel mai strict: o treime din suprafața protejată, adică 10% din teritoriu, trebuie pusă sub protecție strictă.
Ce înseamnă protecție strictă în România?
Protecția strictă nu înseamnă că oamenii sunt scoși din toate zonele sau că fiecare drum este închis. Înseamnă că activitățile extractive incompatibile cu conservarea nu mai pot continua ca înainte.
Într-o pădure, asta poate însemna oprirea exploatării comerciale. Într-o zonă umedă, poate însemna interzicerea drenajului și limitarea intervențiilor care modifică apa.
Turismul poate continua în anumite condiții, pe trasee și cu reguli care evită degradarea. Cercetarea, monitorizarea și intervențiile pentru siguranță pot rămâne permise.
Regimul trebuie adaptat ecosistemului. O pădure seculară, o turbărie, o peșteră și o zonă marină nu pot fi administrate prin aceeași listă simplă.
Protecția strictă are valoare numai dacă suprafețele sunt suficient de mari și conectate. O colecție de pete mici, izolate între drumuri și exploatări, poate îndeplini un procent fără să protejeze procesele naturale.
De ce România nu și-a desemnat încă cele 10 procente?
Procesul lovește interese economice și administrative puternice. O suprafață strict protejată nu mai poate produce lemn, agregate, energie sau venituri din anumite forme de exploatare.
Proprietarii și administratorii cer compensații. Comunitățile se tem că vor pierde accesul la resurse. Instituțiile trebuie să dovedească valoarea ecologică și să traseze limite care rezistă juridic.
Identificarea a pornit prin consultări și metodologii naționale. Totuși, desemnarea finală necesită acte juridice, hărți și un regim aplicabil fiecărei zone.
Disputa politică din jurul Strategiei Naționale pentru Conservarea Biodiversității a întârziat și mai mult procesul. Documentul a fost aprobat, contestat, retras și mutat spre Parlament.
În joc nu este doar o bifă verde. Neîndeplinirea jaloanelor legate de biodiversitate poate pune în pericol fonduri PNRR de peste 970 de milioane de euro.
România nu duce lipsă de natură valoroasă. Duce lipsă de decizia prin care acea natură încetează să mai fie disponibilă pentru negociere.
Este suficient să declarăm o zonă protejată?
Nu. România are deja arii naturale în care tăierile, construcțiile, vehiculele motorizate și alte presiuni continuă.
Statutul juridic trebuie urmat de personal, patrule, monitorizare și sancțiuni. Un parc fără rangeri devine o limită colorată pe hartă.
Planurile de management trebuie să fie actualizate și să definească activitățile permise. Lipsa unui plan creează spațiu pentru interpretări și excepții.
Protecția strictă cere și monitorizare biologică. Numărul controalelor nu spune dacă habitatul se reface. Trebuie urmărite speciile, lemnul mort, apa, conectivitatea și presiunile din exterior.
În zonele private, compensațiile trebuie plătite predictibil. Dacă statul impune restricții și întârzie ani despăgubirile, rezistența locală devine inevitabilă.
Cine pierde dacă România întârzie?
Prima pierdere este ecologică. Habitatele valoroase pot fi exploatate înainte de desemnare. O pădure tăiată nu mai poate fi protejată retroactiv ca pădure matură.
A doua este financiară. Întârzierile pot bloca bani europeni destinați pădurilor, biodiversității și comunităților.
A treia este administrativă. Fiecare proces început și abandonat consumă timp, consultări și expertiză care trebuie reluate.
Comunitățile pierd și ele oportunități. Protecția bine construită poate susține turismul, cercetarea și plățile pentru servicii ecosistemice. Incertitudinea nu produce nici conservare, nici investiții.
România riscă să ajungă la 10% printr-o selecție grăbită, făcută pentru termen. O asemenea soluție poate include terenuri ușor de protejat și poate evita zonele cu cea mai mare valoare, dar și cu cele mai mari interese economice.
Ce ar trebui să publice statul?
Ministerul Mediului trebuie să publice harta propunerilor, criteriile de selecție și suprafața calculată pentru fiecare tip de ecosistem.
Trebuie explicat ce activități se opresc, ce activități continuă și ce compensații sunt disponibile. Fără aceste informații, consultarea devine un schimb de temeri.
Fiecare zonă trebuie să aibă o justificare ecologică. De ce este importantă? Ce specie sau proces protejează? Ce presiune ar continua în absența desemnării?
După declarare, datele trebuie actualizate anual. Publicul are nevoie să știe dacă protecția strictă există și în teren, nu doar în Monitorul Oficial.
Nairobi va discuta despre implementarea globală. Pentru România, întrebarea rămâne locală și concretă: ce pădure, râu, turbărie sau coastă va fi lăsată să funcționeze fără exploatare?
Zece procente nu reprezintă o suprafață goală pe hartă. Sunt locurile în care statul trebuie să spună, pentru prima dată fără asterisc: aici natura are prioritate.
