Caracatița gustă cu brațele, într-un sens aproape literal. Ventuzele ei nu servesc doar la prins obiecte sau pradă. Ele conțin celule capabile să detecteze substanțe chimice atunci când ating o suprafață.
Pentru un animal care explorează crăpături, pietre și vizuini în care ochii nu pot vedea, această abilitate este extrem de utilă. Brațul poate ajunge primul într-un loc ascuns și poate afla dacă acolo se găsește ceva interesant.
Mecanismul de „gust prin atingere” se bazează pe receptori chemotactili aflați în ventuze. Ei detectează inclusiv molecule slab solubile în apă, care nu ar putea fi descoperite eficient de la distanță.
Ventuzele conțin celule diferite pentru informația chimică și pentru atingere. Unele răspund la substanțe asociate prăzii. Altele înregistrează presiunea și contactul.
Asta explică de ce o caracatiță pipăie atât de mult fundul mării. Nu doar atinge obiectele. Le investighează simultan textura și compoziția chimică.
Sistemul nervos face povestea și mai stranie. O mare parte dintre neuronii caracatiței se află în brațe, nu în creierul central. Brațele pot procesa local o parte din informația primită și pot executa comportamente complexe de explorare.
În experimente, caracatițele au introdus brațele prin deschideri pentru a căuta crabi aflați dincolo de barieră. Când ventuzele întâlneau prada, răspunsul era diferit față de atingerea unui obiect fără interes alimentar.
Apa complică simțul gustului. Moleculele care se dizolvă ușor pot circula și pot fi detectate fără contact. Multe substanțe produse de organismele marine sunt însă slab solubile. Aici apare avantajul ventuzei: animalul trebuie să atingă obiectul pentru a-l „citi”.
Din perspectiva noastră, piatra rămâne o piatră până când o privim sau o ridicăm. Pentru caracatiță, contactul oferă încă un strat de informație pe care noi nu îl avem.
Pe fundul mării, caracatița nu merge cu opt mâini. Merge cu opt brațe care pot transforma atingerea în gust.
