Azotul și fosforul intră în fermă ca resurse valoroase. Sunt cumpărate, transportate, dozate și împrăștiate pe teren pentru a susține recolta. Câteva luni mai târziu, o parte din aceiași nutrienți poate apărea într-o cu totul altă contabilitate: nitrați în apă, amoniac în aer, dejecții care trebuie gestionate, nămol de epurare sau costuri pentru depoluare.
Aici apare contradicția: agricultura are nevoie de nutrienți, dar economia îi tratează încă prea des după modelul „extragem – folosim – pierdem – cumpărăm din nou”. O perspectivă științifică apărută la 17 septembrie 2026 arată că deșeurile umane și zootehnice conțin suficient azot și fosfor pentru a acoperi local o parte importantă din deficitul agricol. La nivel global, aproximativ 75% din terenurile agricole sunt deficitare în azot și 90% în fosfor în raport cu nutrienții care ar putea fi recuperați local din aceste fluxuri.
Pentru România, întrebarea nu este dacă gunoiul de grajd, apele uzate și nămolurile conțin nutrienți. Știm că îi conțin. Întrebarea este cât recuperăm controlat înainte ca valoarea lor economică să devină problemă de mediu.
Îngrășământul cumpărat și nutrientul aruncat pot fi aceeași substanță
Economia circulară a azotului și fosforului descrisă în Nature Reviews Earth & Environment pleacă de la o anomalie globală: unele regiuni cumpără îngrășăminte, în timp ce în aceleași sisteme alimentare cantități mari de nutrienți sunt evacuate prin dejecții animale, canalizare și deșeuri organice.
Fosforul este exemplul cel mai simplu de înțeles. Este extras din rocă fosfatică, transformat în fertilizant, transportat la fermă și aplicat pe câmp. Planta preia doar o parte. O altă parte poate rămâne în sol sau ajunge prin eroziune și scurgere în ape. Fosforul consumat prin alimente intră apoi în sistemele de canalizare, unde devine componentă a apelor uzate și a nămolurilor.
La azot, traseul este și mai complicat. Producerea îngrășămintelor azotate necesită energie. După aplicare, azotul poate hrăni cultura, dar se poate pierde și sub formă de nitrați în apă, amoniac în atmosferă sau oxid de azot, un gaz cu efect climatic puternic.
Fermierul plătește pentru nutrient atunci când îl cumpără. Societatea poate plăti din nou dacă același nutrient trebuie eliminat din apa potabilă, controlat într-o stație de epurare sau redus prin politici de calitate a aerului.
În contabilitatea clasică, aceste costuri apar în bugete diferite. În natură, molecula nu știe în ce minister este trecută cheltuiala.
România are deja nutrientul, dar îl numește adesea „deșeu”
Gunoiul de grajd este unul dintre cele mai evidente exemple. Conține azot, fosfor, potasiu și materie organică. Folosit corect, întoarce fertilitate în sol. Depozitat prost sau aplicat în momentul nepotrivit, pierde azot în aer și poate trimite nitrați spre apele subterane.
Problema a fost documentată inclusiv în legătura dintre amoniacul agricol, pierderea de azot și poluarea aerului. Nutrientul pierdut nu mai ajută cultura. Devine simultan cost economic și poluant.
România finanțează deja infrastructură pentru schimbarea acestei logici. În martie 2026, Ministerul Mediului a modificat condițiile apelului PNRR pentru producerea compostului din gunoi de grajd și alte deșeuri agricole. Schema inițială avea un buget de 6 milioane de euro și urmărea realizarea a cel puțin cinci sisteme de compostare.
Separat, investițiile pentru biogaz pe bază de gunoi de grajd au primit o alocare PNRR de 20,77 milioane de euro. Biogazul recuperează energie și reduce o parte din emisiile de metan, dar digestatul rezultat nu face azotul și fosforul să dispară. Din contră: gestionarea nutrienților rămâne esențială.
Aici se vede diferența dintre valorificarea unui deșeu și construirea unei economii circulare. Prima rezolvă o etapă. A doua urmărește carbonul, energia și nutrienții până când reintră util într-un circuit.
Nămolul de epurare este simultan resursă și avertisment
Apele uzate duc azot și fosfor către stațiile de epurare. Tehnologic, acești nutrienți pot fi concentrați sau recuperați. Fosforul poate fi separat inclusiv sub formă de struvit, un mineral care poate deveni fertilizant. Azotul poate fi recuperat prin mai multe procese fizico-chimice sau biologice.
Dar există o problemă pe care promisiunea economiei circulare nu are voie să o ascundă: fluxurile de ape uzate pot conține și metale grele, reziduuri farmaceutice, PFAS, microplastice și alți contaminanți.
De aceea, „punem nămolul pe câmp” nu este o strategie suficientă.
Un nutrient recuperat trebuie separat de contaminanții care îl însoțesc. Altfel, economia circulară riscă să transforme reciclarea într-un mecanism prin care poluarea este mutată din stația de epurare în sol.
Aceeași tensiune apare și la gunoiul de grajd. Prea puțină valorificare înseamnă risipă. Prea mult nutrient aplicat într-o zonă înseamnă poluare. Circularitatea nu înseamnă să răspândești tot ce este organic pe cel mai apropiat teren. Înseamnă să potrivești cantitatea, compoziția, locul și momentul.
De ce este fosforul diferit de azot
Azotul poate fi obținut industrial din atmosfera care conține cantități enorme de N₂. Procesul necesită însă energie și transformarea azotului inert într-o formă reactivă pe care planta o poate folosi.
Fosforul nu are o „atmosferă” din care să fie refăcut. Agricultura depinde de minerit și de rezerve geologice concentrate în anumite regiuni ale lumii.
Aceasta face fosforul pierdut de două ori incomod: poluează acolo unde ajunge în exces și trebuie înlocuit prin extragerea altui fosfor din subsol.
De aceea, recuperarea fosforului din ape uzate, nămoluri, dejecții și deșeuri alimentare nu este doar o politică de salubritate. Este și o politică de securitate agricolă.
Pentru România, care are suprafețe agricole întinse și un sector agroalimentar expus atât prețurilor energiei, cât și piețelor internaționale ale inputurilor, reducerea pierderii de nutrienți înseamnă mai mult decât protecția apei.
Înseamnă reducerea unei dependențe.
De ce nu recuperăm deja tot ce se poate recupera
Dacă nutrienții au valoare, întrebarea firească este de ce sistemul nu îi recuperează deja la scară mare.
Primul răspuns este economic. Îngrășământul mineral este produs standardizat. Fermierul știe concentrația, dozajul și comportamentul produsului. Nutrientul recuperat dintr-un flux de deșeu poate avea o compoziție mai variabilă și necesită procesare, certificare și transport.
Al doilea obstacol este geografic. Nutrienții nu sunt întotdeauna produși unde sunt necesari. O fermă zootehnică mare poate genera exces local de azot și fosfor într-o regiune unde terenurile sunt deja saturate, în timp ce o altă regiune agricolă cumpără fertilizanți.
Economia circulară are atunci nevoie de logistică. Deșeul trebuie concentrat, transformat într-un produs transportabil și mutat acolo unde există cerere.
Al treilea obstacol este infrastructura. Canalizarea, stațiile de epurare, platformele de gunoi de grajd și instalațiile de recuperare sunt verigile fizice ale circuitului. Dacă lipsesc, nutrientul poate exista, dar nu poate fi recuperat eficient.
Al patrulea este încrederea. Un fermier nu își va risca recolta pentru un produs cu parametri neclari doar pentru că eticheta spune „circular”. Standardele de calitate, trasabilitatea și demonstrarea performanței sunt obligatorii.
România poate calcula cât cumpără. Ar trebui să calculeze și cât pierde
Aici este, probabil, cea mai importantă schimbare de perspectivă.
Politica agricolă urmărește tone de îngrășământ, doze, suprafețe, producții și prețuri. Politica de mediu urmărește nitrați, amoniac, calitatea apei și deșeuri. Politica de apă urmărește epurarea. Administrația locală gestionează platforme, canalizare și colectare.
Fiecare vede altă bucată a aceluiași atom.
Un bilanț național al nutrienților ar trebui să răspundă mai simplu: cât azot și fosfor intră anual în agricultura României, cât ajunge efectiv în producția agricolă, cât rămâne în sol, cât se pierde în aer și apă și cât poate fi recuperat economic din dejecții, ape uzate și deșeuri organice?
Fără această imagine, România poate investi simultan bani pentru achiziția nutrienților și bani pentru eliminarea lor după ce au fost pierduți.
Acesta este riscul sistemic: nu doar poluarea, ci construirea unei agriculturi în care costul inputului și costul deșeului sunt suportate separat, de parcă nu ar avea aceeași origine.
Economia circulară începe exact în momentul în care încetăm să numim „deșeu” ceea ce urmează să cumpărăm din nou.
