O insulă de plastic plutește pe apă, dar satelitul aflat la sute de kilometri deasupra ei nu vede culorile PET-urilor și nici forma ambalajelor. Totuși, poate plasticul marin să fie detectat din spațiu? Două experimente realizate în Italia arată că da: senzorii radar SAR au reușit să distingă acumulările plutitoare de plastic de suprafața apei.
Rezultatul nu înseamnă că fiecare sticlă din mare poate fi numărată din orbită. Tehnologia identifică efectul pe care acumulările îl produc asupra suprafeței apei. Avantajul major este că radarul poate funcționa ziua, noaptea și prin stratul de nori.
Cum poate un radar să „vadă” plasticul care plutește?
Experimentele au fost realizate în lacul Massaciuccoli din Toscana și în Golful La Spezia. Echipa INGV, CNR-ISMAR și Sapienza Università di Roma a construit o mică insulă artificială de plastic, concepută să imite acumulările întâlnite în mediul acvatic.
Sateliții COSMO-SkyMed și ICEYE au observat zona folosind radar cu apertură sintetică, tehnologie cunoscută prin abrevierea SAR.
Radarul nu funcționează ca un aparat foto. El trimite unde electromagnetice și analizează semnalul întors de suprafață. Acumularea de plastic modifică rugozitatea apei, iar această schimbare se reflectă în intensitatea semnalului radar.
În imaginile obținute, zona cu plastic a putut fi diferențiată de apa din jur. Este unul dintre primele rezultate experimentale care demonstrează potențialul SAR pentru această aplicație în mediul marin.
De ce este radarul mai interesant decât o fotografie din satelit?
Senzorii optici depind puternic de lumină și de condițiile atmosferice. Un nor poate ascunde marea exact în ziua în care satelitul trece deasupra zonei urmărite.
Radarul are un avantaj strategic: poate colecta informație și noaptea, și prin nori. Pentru monitorizarea unui fenomen care se deplasează odată cu vântul și curenții, continuitatea observației contează.
Plasticul marin nu formează mereu insule compacte și spectaculoase. Deșeurile pot fi dispersate, concentrate temporar de curenți, apoi redistribuite pe suprafețe mari.
O metodă capabilă să observe repetat aceleași zone poate transforma monitorizarea de la campanii punctuale cu nave la o supraveghere mult mai largă. Totuși, experimentul nu demonstrează încă existența unui sistem operațional capabil să cartografieze automat tot plasticul de pe mările lumii.
Ar putea funcționa metoda și în Marea Neagră?
Principiul fizic nu este limitat la apele Italiei, ceea ce face tehnologia relevantă și pentru România. Aplicarea reală în Marea Neagră ar necesita însă calibrare și validare pentru condițiile locale.
Vântul, valurile, tipul acumulării și alte caracteristici ale suprafeței pot influența semnalul. Radarul trebuie să distingă plasticul de alte structuri care modifică rugozitatea apei.
Miza pentru România este mare. Poluarea cu plastic din Marea Neagră și Dunăre rămâne dificil de urmărit continuu, iar măsurătorile de teren acoperă numai fragmente dintr-o suprafață foarte mare.
Dacă monitorizarea radar devine suficient de robustă, ea ar putea ajuta la identificarea zonelor în care deșeurile se concentrează. Acolo ar putea fi trimise ulterior nave, drone sau echipe pentru verificare directă.
Înseamnă că vom putea număra PET-urile din orbită?
Nu. Aceasta ar fi o interpretare exagerată. Rezultatul italian arată că acumulările experimentale pot produce o semnătură radar detectabilă. Nu arată că fiecare obiect din plastic poate fi identificat separat.
Următorul pas este diferențierea sigură a plasticului de alte fenomene de suprafață și testarea în condiții naturale variate. Monitorizarea trebuie să evite atât ratările, cât și falsele alarme.
Valoarea reală a metodei poate fi scara. O navă vede foarte bine o zonă mică. Un satelit vede suprafețe enorme și poate reveni periodic.
Plasticul marin a fost mult timp o poluare pe care trebuia să mergi pe apă ca să o măsori. Experimentele din Italia sugerează că, în viitor, o parte din această murdărie ar putea lăsa o urmă suficient de mare încât să fie citită din spațiu.
