O stație de epurare primește o limită mai strictă pentru azot și începe să-și calculeze propria modernizare. Stația vecină face același lucru. Fiecare proiectează instalații, împrumută bani și construiește capacitate separată, chiar dacă ambele evacuează în același bazin hidrografic.
Un model dezvoltat la Stanford arată cât poate costa această independență. Pentru trei stații apropiate din zona Golfului San Francisco, planificarea comună a investițiilor și operării ar putea reduce costurile totale cu până la 48%, echivalentul unei economii de 268 de milioane de dolari în 30 de ani.
Întrebarea pe care o ridică studiul este relevantă și pentru infrastructura de apă din Europa: trebuie fiecare stație să își rezolve singură partea de poluare sau contează mai mult rezultatul obținut la nivelul întregului bazin? Modelul Stanford arată că a doua variantă poate fi mult mai ieftină.
Golful San Francisco trebuie să reducă azotul cu 40%
Excesul de azot stimulează dezvoltarea algelor și poate contribui la scăderea oxigenului din apă, cu efecte asupra peștilor și altor organisme.
Modelul Stanford pentru coordonarea stațiilor de epurare a fost construit într-un moment în care autoritățile cer reducerea cu 40% a cantității de azot evacuate în Golful San Francisco până în 2035.
Regiunea are 37 de stații de epurare. Dacă fiecare își modernizează individual infrastructura prin soluțiile convenționale, costul total estimat trece de 10 miliarde de dolari.
Stanford estimează că aceste investiții ar putea adăuga aproximativ 200 de dolari pe an la factura de canalizare a unei gospodării din regiune. De aici apare întrebarea economică: unde merită construită capacitatea de eliminare a azotului?
Stația mai mare poate trata mai ieftin și pentru vecinul mai mic
Infrastructura nu se scumpește liniar cu dimensiunea. O instalație mai mare poate elimina o unitate de poluant la un cost mai mic decât o instalație mică.
Dacă trei operatori lucrează separat, fiecare este obligat să construiască o parte din infrastructură. Dacă planifică împreună, modelul poate transfera o parte mai mare din efort către instalația unde tratamentul este mai eficient economic.
Pentru cele trei stații analizate, diferența ajunge la 48% din costurile cumulate de capital și operare. Economia calculată este de 268 de milioane de dolari pe 30 de ani.
Modelul nu înseamnă pur și simplu „închidem două stații și păstrăm una”. Compară investițiile, operarea lunară, capacitățile existente și momentul în care fiecare lucrare trebuie construită.
Și momentul investiției poate costa sute de milioane
O altă observație este legată de calendar. Stațiile au tendința să construiască suficient de devreme pentru a fi sigure că respectă viitoarele limite.
Modelarea arată că investițiile etapizate, făcute atunci când capacitatea devine necesară, pot evita infrastructura construită prea devreme și finanțată ani întregi înainte să fie utilizată complet.
Coordonarea începută acum ar produce economii suplimentare față de un scenariu în care operatorii așteaptă până în 2045, când multe investiții și datorii ar fi deja blocate contractual.
România are propria problemă cu nutrienții. Circuitul azotului și fosforului prin agricultură și stațiile de epurare arată că tratarea apei este doar una dintre verigile prin care nutrienții trebuie gestionați. Azotul scos din apă nu dispare din economie; problema este unde ajunge și cum este administrat mai departe.
Pentru România, lecția este instituțională înainte să fie tehnologică
Operatorii regionali de apă din România gestionează deja infrastructură care traversează limitele unei singure localități. Asta nu înseamnă că procentul de 48% obținut în California poate fi transferat la noi.
Costurile energiei, configurația rețelelor, tehnologiile existente și limitele de evacuare sunt diferite. Ceea ce poate fi transferat este întrebarea de proiectare.
Dacă trei instalații din același bazin primesc aceleași obligații, cea mai ieftină soluție pentru mediu nu este obligatoriu suma celor mai ieftine trei soluții individuale.
Este o diferență importantă într-un domeniu în care investițiile trăiesc zeci de ani. O stație construită astăzi va continua să fie plătită mult după ce echipa care a proiectat-o a plecat.
Studiul Stanford mută astfel discuția de la „ce tehnologie cumpărăm?” la „unde este cel mai eficient să tratăm poluarea?”. Dacă această întrebare este pusă înainte de turnarea betonului, răspunsul poate valora sute de milioane.
