Un râu poate părea sănătos la suprafață și, totuși, să își piardă treptat speciile. Apa continuă să curgă, dar barajele împiedică migrația peștilor, agricultura modifică habitatele, iar poluanții ajung în organismele acvatice. O analiză globală a 21.490 de specii de apă dulce arată că Europa și nord-vestul Africii se află printre regiunile unde amenințările generate de activitățile umane se suprapun cel mai puternic.
O echipă coordonată de McGill University a cartografiat 45 de categorii de amenințări și a produs 225 de hărți ale presiunilor asupra biodiversității. Agricultura, barajele și scurgerile de substanțe provenite din terenurile agricole se numără printre principalele probleme identificate. Rezultatele nu descriu doar ce specii sunt amenințate, ci și unde trebuie prioritizate intervențiile de conservare.
21.490 de specii de apă dulce și 45 de amenințări diferite
Analiza a inclus cinci grupuri de organisme: pești, amfibieni, reptile, mamifere și odonate, categorie care cuprinde libelulele.
Informațiile despre distribuția și amenințările asupra speciilor au fost extrase din evaluările Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, IUCN.
Pentru fiecare dintre cele 45 de categorii de amenințări, echipa a analizat efectele potențiale asupra celor cinci grupuri. Au rezultat 225 de hărți, ulterior integrate într-un indice cumulativ al presiunilor.
Metodologia permite estimarea probabilității ca o specie prezentă într-un anumit subbazin hidrografic să fie afectată de o activitate umană.
Nu toate cele 21.490 de specii sunt considerate amenințate cu dispariția. Cifra reprezintă numărul speciilor incluse în analiză, iar hărțile descriu distribuția presiunilor, nu un bilanț al extincțiilor confirmate.
Un rezultat relevant este că amenințările asupra biodiversității apelor dulci sunt mai intense și au o distribuție diferită față de cele identificate pentru speciile terestre.
Astfel, protejarea unei suprafețe de teren nu garantează automat protejarea râului care o traversează.
Agricultura și barajele transformă ecosistemele acvatice
Extinderea terenurilor agricole poate înlocui vegetația naturală din apropierea râurilor. Intensificarea agriculturii aduce presiuni suplimentare prin utilizarea fertilizanților și pesticidelor, modificarea drenajului și consumul de apă.
Când azotul și fosforul ajung în exces în ecosistemele acvatice, pot favoriza înmulțirea algelor și modificarea disponibilității oxigenului. Efectele depind de concentrații, debit și caracteristicile fiecărui ecosistem.
Barajele reprezintă o altă problemă. Ele fragmentează cursurile de apă și pot împiedica deplasarea peștilor între zonele de reproducere, hrănire și refugiu.
Chiar și atunci când o construcție permite curgerea apei, aceasta poate modifica transportul sedimentelor, viteza curentului și temperatura locală.
Presiunile nu sunt identice pentru toate organismele. Amfibienii și libelulele sunt afectate puternic de activitățile agricole, în timp ce vânătoarea reprezintă o amenințare importantă pentru unele reptile și mamifere asociate apelor dulci.
Diferențele arată de ce o singură măsură de conservare nu poate proteja eficient toate speciile.
Europa concentrează amenințări care se suprapun
Europa și nord-vestul Africii se evidențiază prin niveluri ridicate ale presiunilor cumulate. În regiunile intens dezvoltate, râurile sunt utilizate simultan pentru agricultură, industrie, alimentare cu apă, transport și producerea energiei.
Aceste utilizări pot avea efecte care se adaugă. O specie poate pierde accesul la un habitat din cauza unui baraj și poate întâlni, într-un sector rămas accesibil, apă afectată de poluare.
Suprapunerea amenințărilor este relevantă deoarece deteriorarea unui ecosistem nu rezultă obligatoriu dintr-o singură activitate.
Autorul principal, Christophe Brabant, explică faptul că hărțile pot indica zonele în care anumite intervenții sunt mai urgente. O regiune dominată de fragmentarea râurilor necesită alte măsuri decât una afectată în principal de poluarea agricolă.
Analiza poate sprijini alocarea resurselor pentru conservare, dar nu înlocuiește investigațiile locale. Hărțile globale nu oferă singure concentrațiile poluanților, starea fiecărei populații sau responsabilitatea unui anumit operator economic.
Întrebarea esențială este dacă simpla declarare a unor arii protejate poate opri declinul biodiversității. Nu, atunci când presiunile continuă în afara limitelor administrative și se propagă de-a lungul întregului bazin hidrografic.
România are deja exemple de râuri fragmentate și habitate vulnerabile
Problema este relevantă pentru România, unde râurile traversează zone agricole, localități, amenajări hidrotehnice și sectoare naturale cu funcții ecologice diferite.
Un exemplu recent îl reprezintă eliminarea barajului Pojarna de pe Râul Doamnei, intervenție care a reconectat 13,1 kilometri de habitat fluvial.
Beneficiul imediat este restabilirea continuității fizice a râului. Creșterea populațiilor de pești trebuie însă demonstrată prin monitorizare ulterioară, nu presupusă doar din demolarea obstacolului.
În alte bazine românești, problema poate fi diferită: poluare cu nutrienți, reducerea debitelor, degradarea vegetației de mal sau apariția speciilor invazive.
De aceea, aplicarea rezultatelor globale necesită identificarea amenințărilor dominante în fiecare sector. O investiție într-o stație de epurare nu rezolvă fragmentarea produsă de un baraj, după cum eliminarea unei bariere nu îndepărtează poluanții din apă.
Hărțile dezvoltate de echipa McGill oferă o bază pentru alegerea intervențiilor, nu un inventar complet al problemelor fiecărui râu din România.
Într-un ecosistem acvatic, dispariția unei specii poate trece neobservată mult timp. Apa continuă să curgă prin același loc, iar pierderea devine vizibilă abia când ceea ce trăia în ea nu mai poate fi găsit.
