O pasăre încearcă să audă apropierea unui prădător, dar zgomotul traficului acoperă semnalele de avertizare. Sub apă, un pește poate avea dificultăți în detectarea pericolului din cauza motoarelor navelor. Poluarea fonică afectează animalele mult dincolo de simpla perturbare a comunicării. O analiză globală arată că zgomotul produs de oameni modifică fiziologia, dezvoltarea sau comportamentul a 80% dintre speciile investigate.
Cercetarea a reunit 214 experimente desfășurate asupra a 177 de specii terestre și acvatice, răspândite pe șase continente. Autorii, de la Queen’s University Belfast, au identificat efecte asupra supraviețuirii, reproducerii și relațiilor dintre prădători și pradă. Rezultatele indică o problemă de conservare care nu poate fi rezolvată exclusiv prin protejarea suprafețelor naturale.
Poluarea fonică afectează animalele la nivel biologic, nu doar comportamental
Zgomotul este adesea tratat ca o problemă de confort. Pentru animale, sunetele reprezintă însă o sursă esențială de informații despre mediu.
Păsările comunică prin cântec și semnale de alarmă. Mamiferele folosesc sunetele pentru orientare și interacțiune, iar numeroase organisme acvatice detectează vibrații importante pentru supraviețuire.
Hansjoerg Kunc și Rouven Schmidt au analizat experimente în care animale expuse la zgomot artificial au fost comparate cu grupuri de control.
Analiza a inclus efecte asupra hormonilor, dezvoltării, comportamentului, reproducerii, supraviețuirii și abundenței populațiilor.
În 80% dintre speciile investigate, zgomotul a modificat cel puțin una dintre caracteristicile fiziologice, de dezvoltare sau comportamentale analizate.
Procentul nu înseamnă că 80% dintre toate speciile de animale de pe planetă sunt afectate identic. El descrie rezultatele organismelor incluse în cele 214 experimente.
Unele animale au prezentat modificări ale hormonilor de stres. În alte cazuri, cercetările au identificat schimbări ale dezvoltării fizice sau ale activității genelor.
În analiza globală a efectelor zgomotului asupra faunei, autorii arată că impactul se extinde de la nivel celular până la interacțiunile dintre specii.
Prădătorii pot vâna mai greu, iar animalele urmărite pot deveni mai vulnerabile
Unul dintre cele mai importante rezultate privește relația dintre prădători și animalele vânate.
Zgomotul poate acoperi sunetele folosite pentru localizarea prăzii. În unele experimente, prădătorii au depus un efort de vânătoare de 2,5 ori mai mare, dar au capturat cu aproximativ 25% mai puține animale.
Aceste valori sintetizează efecte observate în cercetările analizate. Ele nu reprezintă o regulă aplicabilă fiecărui prădător.
La animalele urmărite, zgomotul poate produce reacții contradictorii. Unele devin mai vigilente și își reduc timpul petrecut căutând hrană.
Altele se retrag în adăposturi unde sunetul poate fi amplificat. În asemenea situații, refugiul poate deveni o capcană acustică.
Perturbarea le poate determina să părăsească adăpostul, expunându-se tocmai prădătorilor de care încercau să se protejeze.
Nu toate efectele sunt însă negative pentru fiecare specie. Unele animale pot beneficia temporar de schimbarea comportamentului concurenților sau al prăzii.
Aceste diferențe sunt importante. Zgomotul nu afectează numai organisme izolate, ci poate modifica echilibrul relațiilor dintr-un ecosistem.
Vrăbiile și peștii demonstrează că efectele apar inclusiv asupra dezvoltării
Printre organismele incluse în analiza globală se află vrabia de casă, somonul atlantic și codul.
În cazul puilor de vrabie, expunerea la zgomotul asociat activităților umane a fost legată de diminuarea capacității de apărare împotriva prădătorilor.
Au apărut și indicatori biologici asociați îmbătrânirii accelerate.
La codul atlantic, expunerea în stadiile timpurii de dezvoltare a fost asociată cu o creștere mai lentă și cu mortalitate mai ridicată.
Rezultatele arată că vulnerabilitatea nu începe neapărat la maturitate. Zgomotul poate influența organismele încă din primele etape ale vieții.
Reacțiile parentale au fost, la rândul lor, diferite. Unele animale au crescut timpul acordat îngrijirii puilor, în timp ce altele l-au redus.
În evaluările asupra abundenței, autorii au identificat și o reducere agregată de aproximativ 37% în condițiile cu zgomot față de cele liniștite.
Această estimare nu înseamnă că fiecare habitat zgomotos pierde automat 37% dintre animale. Efectele depind de specii, intensitatea zgomotului și durata expunerii.
Întrebarea este dacă animalele se pot adapta pur și simplu la sunetele produse de oameni. Unele își modifică semnalele sau comportamentul, dar adaptarea nu elimină obligatoriu costurile fiziologice și ecologice.
România are nevoie și de zone naturale protejate împotriva zgomotului
În România, zgomotul produs de traficul rutier, activitățile industriale, construcții și navigație poate ajunge în habitate naturale.
Problema este relevantă pentru pădurile traversate de șosele, zonele umede și sectoarele în care activitățile turistice coincid cu perioadele de reproducere a animalelor.
În Delta Dunării, de exemplu, navigația și turismul creează o posibilă sursă de perturbare acustică. Cercetarea globală nu cuantifică însă efectele asupra speciilor din deltă.
Pentru oameni, poluarea fonică provocată de transporturi are deja efecte documentate asupra sănătății. Noua analiză extinde perspectiva asupra consecințelor pentru biodiversitate.
Autorii propun dezvoltarea unor refugii acustice, adică zone în care zgomotul artificial este redus pentru a permite funcționarea normală a ecosistemelor.
Restricțiile sezoniere pentru activitățile zgomotoase, limitele de viteză și reducerea traficului pot deveni instrumente de conservare, în funcție de habitat.
Aplicarea lor trebuie fundamentată prin măsurători și prin identificarea speciilor sensibile. Nu există un singur prag de zgomot sigur pentru toate animalele.
Un habitat poate fi protejat de construcții și defrișări, dar nu și de sunetele care îl traversează. O pasăre poate avea în continuare un copac pentru cuib, fără să mai poată auzi pericolul care se apropie.
