Acasă Blog Pagină 2

Protestul de mediu intră tot mai des în penal. HRW cere protecție pentru activiști

Activiștii de mediu se confruntă cu presiuni și criminalizare - Foto Markus Spiske Unsplash
Activiștii de mediu se confruntă cu presiuni și criminalizare - Foto Markus Spiske Unsplash

Un activist blochează un drum, altul protestează împotriva unei mine, o comunitate încearcă să oprească defrișarea unui teritoriu. Conflictul poate începe ca dispută de mediu și se poate termina într-o secție de poliție, într-o sală de judecată sau sub supravegherea autorităților. Human Rights Watch avertizează că activiștii de mediu se confruntă cu o presiune tot mai mare, inclusiv în state democratice.

Organizația cere guvernelor să protejeze libertatea de asociere, exprimare și protest și să trateze apărătorii mediului ca actori legitimi ai societății civile, nu automat ca amenințări la ordinea publică.

ONG-ul vede o restrângere a spațiului pentru activiștii de mediu

Într-o intervenție publicatăă pe 21 august, Human Rights Watch descrie un amestec de intimidare, hărțuire, incriminare și violență îndreptat împotriva persoanelor care apără terenuri, ecosisteme și comunități afectate de proiecte cu impact ecologic.

Mesajul apare într-un moment în care raportorul special al ONU pentru dreptul la un mediu sănătos pregătește o evaluare globală privind situația apărătorilor mediului. HRW a transmis propria contribuție la acest proces pe 19 august.

Cazurile diferă radical de la o țară la alta. În Brazilia, conflictul poate implica rețele de exploatare forestieră ilegală, minerit și ocuparea terenurilor. În alte state, tensiunea apare între activiști și instituțiile publice care reglementează protestul.

Când protejarea unui râu, a unei păduri sau a unui teritoriu devine motiv de intimidare, conflictul nu mai este doar ecologic. Devine un test pentru instituțiile democratice.

Marea Britanie, Turcia și Germania apar în avertisment

HRW include în discuție și Europa. Organizația critică legile adoptate în ultimii ani în Regatul Unit și Australia pentru sancționarea unor forme de protest pașnic și afirmă că legislația larg formulată a fost utilizată dur împotriva activiștilor climatici în Turcia și Vietnam.

Germania apare printr-un caz diferit. În 2024, autoritățile au desemnat grupul climatic Letzte Generation drept organizație criminală, într-un context care a inclus raiduri, supraveghere și confiscarea site-ului organizației.

Aceste exemple nu înseamnă că orice acțiune organizată sub o cauză ecologică trebuie să fie imună juridic. Protestul poate intra în conflict cu circulația, proprietatea, siguranța sau alte drepturi.

Problema ridicată de HRW este proporționalitatea răspunsului. Instrumentele penale concepute pentru criminalitate gravă pot produce un efect diferit atunci când sunt folosite asupra mișcărilor civice și pot descuraja inclusiv protestul legal.

Europa are deja un mecanism prin Convenția Aarhus

Europa dispune de un instrument juridic neobișnuit de relevant. Convenția Aarhus leagă protecția mediului de trei drepturi: accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție.

Convenția are inclusiv un raportor special pentru apărătorii mediului, creat pentru a identifica și preveni represaliile împotriva celor care își exercită aceste drepturi.

HRW cere statelor să utilizeze asemenea mecanisme și să construiască forme de protecție adaptate riscurilor: investigarea amenințărilor, cooperare cu organizațiile pentru drepturile omului și sprijin pentru comunitățile care apără mediul.

Miza devine mai mare pe măsură ce tranziția energetică, mineritul, infrastructura și adaptarea climatică generează conflicte asupra terenurilor și resurselor.

România: protecția mediului depinde și de dreptul de a contesta o decizie

Pentru România, Convenția Aarhus este relevantă ori de câte ori cetățenii cer informații despre un proiect, participă la consultări sau încearcă să conteste în instanță o decizie cu impact asupra mediului.

Conflictul nu trebuie confundat cu acordul asupra metodelor folosite de fiecare mișcare activistă. Se poate critica blocarea unui drum și, în același timp, apăra dreptul oamenilor de a contesta un proiect industrial sau o decizie administrativă.

ȘtireaVerde a relatat recent cum peste 50 de ONG-uri britanice au intrat în conflict politic cu guvernul asupra modului în care sunt prezentate incendiile și seceta. Acel caz privește presiunea publică. Avertismentul HRW merge mai departe și întreabă ce se întâmplă când presiunea primește răspuns penal.

Protecția mediului are nevoie de legi, inspectori și instanțe. Dar are nevoie și de oameni care pot ridica o problemă înainte ca ea să devină ireversibilă.

Un stat puternic trebuie să poată administra protestul fără să se teamă de el. Iar o societate liberă trebuie să poată distinge între infracțiune și incomoditate.

Franța schimbă achizițiile publice: mediul devine obligatoriu, iar prețul nu mai poate decide singur

Achizitii publice - Foto Radission US Unsplash

O primărie cumpără autobuze, un spital comandă echipamente, o școală contractează mâncare, iar o instituție publică repară o clădire. Până acum, prețul putea domina aproape complet alegerea. În Franța, de la 21 august 2026, achizițiile publice verzi intră într-o etapă diferită: criteriul de mediu devine obligatoriu în evaluarea ofertelor.

Schimbarea nu înseamnă că administrația trebuie să cumpere automat oferta cu cea mai mică amprentă ecologică. Înseamnă că impactul asupra mediului nu mai poate fi ignorat și că simplul „cel mai ieftin câștigă” dispare ca regulă suficientă pentru noile proceduri vizate.

Achizițiile publice verzi intră direct în grila de punctaj

Noile proceduri lansate după intrarea în vigoare a regulilor trebuie să includă cel puțin un criteriu de atribuire legat de caracteristicile de mediu ale ofertei.

Criteriul trebuie să aibă legătură cu obiectul contractului. Un cumpărător public nu poate introduce o formulare decorativă despre „respectarea mediului” și apoi să o ignore. Performanța ecologică trebuie să poată influența efectiv punctajul final.

În funcție de contract, evaluarea poate privi consumul de energie, materialele, emisiile, ambalajele, reparabilitatea, durata de utilizare sau alte elemente relevante.

Schimbarea vine din articolul 35 al Legii franceze Climat și Reziliență din 2021 și din modificările ulterioare ale Codului achizițiilor publice.

Un euro economisit la cumpărare poate costa mai mult dacă produsul consumă energie, generează deșeuri și trebuie înlocuit repede. Noua regulă obligă administrația să vadă și această parte a facturii.

Contractul trebuie să conțină și o obligație de mediu

A doua schimbare merge dincolo de momentul alegerii câștigătorului. Contractul trebuie să conțină cel puțin o condiție de executare de natură ecologică.

Aceasta trebuie să fie concretă, aplicabilă și verificabilă pe durata contractului. Autoritățile franceze dau exemple simple: interzicerea ambalajelor de unică folosință pe un șantier sau utilizarea anumitor materiale cu performanțe de mediu mai bune.

Diferența este importantă. O companie nu mai poate câștiga puncte doar declarând că are o politică verde. Angajamentele asumate în ofertă devin obligații contractuale.

Dacă firma nu le respectă, consecințele pot ajunge la penalități și, în anumite situații, la rezilierea contractului.

Companiile care participă la licitații trebuie astfel să poată furniza dovezi obiective privind performanțele pe care le invocă. Marketingul verde intră într-un spațiu în care afirmațiile pot avea efect financiar și juridic.

Contractele vechi nu sunt rescrise

Regula nu operează retroactiv. Procedurile deja publicate înainte de 21 august rămân sub regimul anterior, iar contractele aflate deja în executare continuă cu clauzele cu care au fost semnate.

Aceeași regulă se aplică reconducerilor contractelor existente.

Pragul temporal contează pentru companii deoarece două licitații aproape identice pot funcționa după reguli diferite dacă una a fost lansată înaintea datei de aplicare și cealaltă după.

Pentru autorități apare o provocare diferită: trebuie să formuleze criterii suficient de precise încât participanții să știe ce se măsoară și cum primesc punctele. Un criteriu vag poate produce contestații și litigii.

Achiziția verde devine astfel mai mult decât o intenție politică. Intră în caietul de sarcini, în grila de evaluare, în contract și în controlul executării.

De ce ar trebui să intereseze România

Legea franceză nu se aplică administrațiilor românești. Mecanismul este însă relevant deoarece arată cât de puternic poate deveni statul atunci când folosește banii publici pentru a modifica piața.

Școli, spitale, ministere, primării și companii publice cumpără anual volume uriașe de produse și servicii. Atunci când performanța ecologică intră obligatoriu în licitații, furnizorii primesc un motiv economic să reducă ambalajele, consumul energetic sau emisiile.

În zona alimentară, achizițiile publice sustenabile pot modifica cererea la scară mare, de la cantine școlare până la spitale. Același mecanism funcționează în construcții, transport și echipamente.

Miza pentru România nu este copierea mecanică a unei legi franceze. Este întrebarea dacă instituțiile publice cumpără ceea ce pare mai ieftin astăzi sau ceea ce produce costul total mai mic pe durata utilizării.

Franța tocmai a scos mediul din subsolul caietului de sarcini. De acum, poate influența cine câștigă contractul.

Jean Jouzel: „Candidații la prezidențiale nu conștientizează cu adevărat realitatea încălzirii globale”

Incalzire globala - Foto Javier Miranda Unsplash

În Bretania, 30°C însemnau cândva caniculă. În vara lui 2026, termometrele au ajuns la 40°C. Pentru Jean Jouzel, diferența dintre aceste două cifre descrie mai bine criza climatică decât multe discursuri politice. Paleoclimatologul francez spune că încălzirea globală se vede deja exact în direcția anunțată de știință, în timp ce candidații la președinția Franței continuă să trateze problema ca pe un subiect secundar.

Jouzel se apropie de 80 de ani și a fost vicepreședinte al grupului științific al IPCC. După decenii petrecute explicând evoluția climei, problema pe care o vede acum nu mai este lipsa dovezilor. Este distanța dintre ceea ce arată ele și ceea ce intră efectiv în programele politice.

Încălzirea globală arată deja ca scenariile despre care se vorbea în anii 1990

Vara extremă din 2026 nu l-a surprins prin mecanism. Valurile de căldură au devenit mai timpurii, mai târzii și mai frecvente, exact tipul de evoluție descris de comunitatea climatică de zeci de ani.

Surpriza vine atunci când teoria intră în biografia personală. Jouzel își amintește o Bretanie în care 30°C erau suficienți pentru a vorbi despre caniculă. Acum regiunea sa natală poate atinge 40°C.

Diferența contează și pentru viitor. Climatologul atrage atenția asupra lumii de după 2050 în cazul unei încălziri de 3°C. Valoarea pare apropiată de 1,5°C atunci când este privită ca o simplă cifră, dar reprezintă o încălzire de două ori mai mare.

Clima nu negociază cu calendarul electoral. Temperatura continuă să urce și după ce urnele sunt strânse.

Politica preferă adaptarea care se vede în mandat

Jouzel identifică o contradicție politică. Adaptarea oferă rezultate care pot fi observate relativ repede: răcirea clădirilor, protecția populației în timpul caniculei, intervenții asupra infrastructurii. Reducerea emisiilor cere politici ale căror beneficii majore depășesc adesea durata unui mandat.

De aici apare tentația de a gestiona efectele fără a reduce suficient cauza. Climatologul consideră că un lider trebuie să lucreze simultan pe două orizonturi: să protejeze populația de temperaturile actuale și să limiteze încălzirea viitoare.

Franța are și o țintă foarte concretă: reducerea cu 55% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030. Jouzel spune că viitorul mandat prezidențial va fi decisiv pentru respectarea acestui angajament.

El invocă și cele 82 de recomandări formulate în iulie de Haut Conseil pour le climat. În lectura sa, instrumentele există. Problema este transformarea lor într-o politică suficient de coerentă și stabilă.

„Nu mai este o dezbatere științifică”

Una dintre ideile centrale ale interviului mută discuția din laborator în parlament. Existența încălzirii globale și direcția schimbărilor observate nu mai constituie, pentru Jouzel, tema principală a dezbaterii științifice. Conflictul real privește organizarea societății.

Cât electrificăm? Ce infrastructură adaptăm? Cât investim? Ce industrii transformăm? Cine plătește? Cât de repede reducem combustibilii fosili?

Inclusiv aerul condiționat ilustrează diferența. Poate fi necesar în spitale, cămine pentru vârstnici sau în timpul episoadelor extreme. Nu poate însă transforma un oraș cu 40°C într-un spațiu exterior sigur și nici nu înlocuiește reducerea emisiilor.

Jouzel vede tranziția ecologică și ca proiect economic. El indică China drept exemplu al unei țări care încearcă simultan să domine industriile tranziției și să urmărească neutralitatea climatică.

Franța vorbește despre alegeri. România are aceeași problemă cu timpul scurt

Observația depășește politica franceză. În România, clima apare frecvent în spațiul public după incendii, secetă, inundații sau caniculă și pierde vizibilitate când episodul extrem se termină.

ȘtireaVerde a arătat recent că deșertificarea începe să schimbe inclusiv harta vulnerabilității europene. Solul, apa, agricultura și incendiile transformă problema climatică într-una economică și socială.

Jouzel se teme tocmai de memoria scurtă. Când temperaturile scad, vara extremă riscă să dispară din discursul politic înainte ca măsurile structurale să apară.

Aici se află, probabil, propoziția cea mai incomodă din întregul interviu. Știința a petrecut decenii încercând să demonstreze ce urmează. Acum, o parte din ceea ce urma s-a întâmplat deja. Iar politica încă discută dacă tema merită un loc în campanie.

Știai că nu-ți poți vedea propriii ochi mișcându-se în oglindă?

Ochi - Foto Alexandru Zdrobău Unsplash

Încearcă un experiment care durează cinci secunde. Apropie-te de oglindă, privește-ți ochiul stâng, apoi mută rapid privirea spre ochiul drept. Repetă de câteva ori. Știi că ochii se mișcă, dar nu îi vei vedea niciodată în timpul deplasării.

Mișcările rapide prin care privirea sare de la un punct la altul se numesc sacade. Oamenii fac peste 100.000 de asemenea mișcări într-o zi. Dacă am percepe integral fiecare deplasare, imaginea lumii ar aluneca violent pe retină de fiecare dată când ne-am muta privirea.

Creierul și sistemul vizual rezolvă problema printr-un fenomen numit suprimare sacadică. Sensibilitatea vizuală scade puternic în jurul momentului în care ochii se deplasează, iar semnalele de mișcare nu ajung în conștiință în forma în care ne-am aștepta.

Nu devenim complet orbi. Procesarea vizuală este modificată pentru o fracțiune foarte scurtă de timp, iar imaginile stabile de dinainte și de după mișcare contribuie la senzația unei lumi continue.

De aceea, altcineva îți poate vedea perfect ochii mișcându-se, iar o cameră video îi poate filma fără probleme. Numai tu ratezi spectacolul.

Oglinda arată aproape orice îi pui în față. Există însă o mișcare făcută chiar de tine pe care propriul creier refuză să ți-o proiecteze.

Șampania se culege înainte de jumătatea lui august. Clima mută recolta Franței cu trei săptămâni

Struguri - Foto Nacho Domínguez Argenta Unsplash

Foarfeca intră în ciorchine înainte ca vacanța de august să se fi terminat. În Champagne, imaginea care altădată aparținea începutului de toamnă a coborât în calendar până în mijlocul verii. Recolta de struguri din Champagne a început în 2026 mai devreme decât oricând în istoria modernă a regiunii.

În unele podgorii, oamenii au început să taie strugurii pe 6 august. Data oficială de deschidere a recoltei a fost stabilită pentru 12 august, cu mai mult de o săptămână înaintea celei din 2025. Căldura și seceta au accelerat coacerea într-o industrie în care câteva zile pot schimba aciditatea, zahărul și gustul vinului.

Problema nu este doar că strugurii se coc repede. Anul a început cu înghețuri de primăvară care au eliminat deja o parte importantă a producției, apoi vara a adăugat temperaturi ridicate și lipsa apei.

Recolta din Champagne începe la o dată când altădată era vacanță

La Montgueux, în nord-estul Franței, muncitorii au intrat în vii la primele ore ale dimineții. În unele exploatații, culesul a început încă din 6 august, o dată care pentru generațiile mai vechi de viticultori ar fi părut neverosimilă.

Denis Velut, un viticultor în vârstă de 67 de ani, își amintește că în copilărie recolta începea după revenirea elevilor la școală. Era sfârșitul lui septembrie sau chiar octombrie, când temperaturile erau deja scăzute.

Fiul său, Benoit Velut, conduce acum exploatația familială, care produce aproximativ 28.000 de sticle anual. În 2026, muncitorii au ajuns printre rândurile de Chardonnay în plină vară.

Un alt producător din aceeași localitate, Vincent Finot, a primit permisiunea specială de a începe recoltarea pe 6 august. Testele arătau că aciditatea strugurilor scădea prea rapid pentru a mai putea aștepta.

A fost cea mai timpurie dată de recoltare înregistrată vreodată în Champagne.

În 50 de ani, calendarul viței-de-vie s-a mutat cu 21 de zile

Schimbarea unui singur an poate fi produsă de vreme. Tendința pe termen lung spune însă o poveste mult mai mare.

Agroclimatologul Serge Zaka estimează că, în medie, data recoltării în podgoriile franceze s-a deplasat cu aproximativ 21 de zile spre începutul anului în ultimele cinci decenii.

Temperaturile mai ridicate accelerează procesele biologice ale plantei. Strugurii acumulează zahăr mai repede, în timp ce aciditatea poate scădea. Pentru un vin precum șampania, echilibrul dintre cele două este esențial.

Un strugure mai dulce nu este automat un strugure mai bun. Mai mult zahăr poate însemna un vin cu alcool mai ridicat, iar pierderea acidității poate modifica acea senzație de prospețime pentru care Champagne este cunoscută.

Clima nu schimbă doar ziua în care începe recolta. Poate schimba, încet, gustul unei regiuni.

Înghețul a luat 30% din recoltă înainte să vină canicula

Vara fierbinte nu este singura problemă a viticultorilor francezi în 2026. Înghețurile de primăvară au distrus aproximativ 30% din recolta de struguri din Champagne, potrivit organismului care coordonează industria regională.

Apoi au venit seceta și căldura. În unele podgorii, ciorchinii au ajuns să cântărească aproape cu 30% mai puțin decât în mod obișnuit.

Combinația ilustrează una dintre dificultățile agriculturii într-un climat mai instabil. O temperatură medie mai ridicată nu înseamnă doar veri mai calde. Planta poate traversa înghețuri târzii, perioade foarte uscate și valuri de căldură în același sezon.

Pentru producători, riscul apare din două direcții. Recolta poate fi mai mică, iar materia primă rămasă poate ajunge mai repede la limita la care trebuie culeasă pentru a păstra caracteristicile vinului.

Industria Champagne are un avantaj construit special pentru anii slabi: producătorii păstrează vinuri de rezervă în rezervoare și le pot utiliza pentru a compensa parțial o recoltă redusă. Dar rezerva rezolvă problema cantității pe termen scurt, nu schimbarea climatică a podgoriei.

Franța caută adaptarea, Anglia primește oportunitatea

Producătorii încep să analizeze soiuri mai rezistente și metode de păstrare a umidității în sol. Menținerea vegetației între rândurile de viță poate reduce pierderea apei, însă orice schimbare trebuie adaptată regulilor stricte ale denumirii Champagne.

În același timp, încălzirea produce o mutare geografică interesantă. Sudul Angliei are soluri calcaroase și un climat care seamănă tot mai mult cu cel pe care Champagne îl avea cu câteva decenii în urmă.

Case franceze importante, printre care Taittinger și Pommery, au investit deja în viticultura engleză. Ceea ce devine risc într-o regiune poate crea oportunitate economică în alta.

Schimbarea are relevanță și pentru România. Podgoriile din Dealu Mare, Dobrogea, Moldova sau Transilvania sunt expuse aceluiași mecanism de bază: temperaturile influențează data coacerii, zahărul, aciditatea și necesarul de apă.

Viticultura poate adapta soiurile, solul și momentul recoltării. Nu poate muta însă infinit calendarul. În Champagne, toamna a pierdut deja trei săptămâni. Iar într-un pahar de vin spumant, această schimbare poate ajunge să fie simțită înainte de a fi văzută pe un termometru.

Reorganizarea Romsilva: 3.000, 5.000 și 7.000 de hectare devin praguri pentru ocoalele silvice

Pădure
Pădure

O linie trasată pe harta unei păduri poate decide câți oameni o păzesc, cine conduce ocolul și cât de mare trebuie să fie structura administrativă din spatele ei. Reorganizarea Romsilva ajunge acum exact în această zonă: suprafață, bani, personal și reguli diferite pentru câmpie, deal și munte.

Noua metodologie pregătită pentru structurile Regiei Naționale a Pădurilor introduce praguri minime pentru ocoalele silvice și un sistem de gradare bazat pe suprafața administrată, cifra de afaceri și profitul brut. Ministerul Mediului a convocat ieri, vineri, 21 august, o dezbatere publică asupra proiectului.

Documentul mută astfel reorganizarea din zona generală a reformei instituționale spre întrebări foarte concrete: cât de mare trebuie să fie un ocol, câte cantoane poate include un district și câte posturi poate avea aparatul central.

Reorganizarea Romsilva introduce trei praguri pentru ocoalele silvice

Dimensiunea minimă a unui ocol va depinde de relief. Proiectul stabilește minimum 3.000 de hectare în zona de câmpie, 5.000 de hectare la deal și 7.000 de hectare la munte.

Relieful este delimitat prin altitudine: câmpia este considerată sub 300 de metri, zona de deal între 301 și 800 de metri, iar muntele peste 800 de metri.

Diferențele sunt importante deoarece administrarea unui hectar de pădure nu presupune aceleași condiții peste tot. Accesul, fragmentarea fondului forestier, distanțele și dificultatea intervențiilor pot modifica substanțial volumul de muncă.

În cazul cantoanelor silvice, proiectul fixează suprafețe medii de 400 de hectare la câmpie, 800 la deal și 1.300 la munte. Valorile pot fi diminuate atunci când pădurile sunt foarte fragmentate sau dispersate.

Un kilometru de perdea forestieră de protecție va fi echivalat, în acest calcul, cu 10 hectare de fond forestier.

Suprafața contează 40%, afacerile și profitul câte 30%

Ocoalele nu vor fi diferențiate doar după numărul hectarelor. metodologia pusă în dezbatere de Ministerul Mediului folosește trei criterii principale pentru stabilirea gradului.

Primul este suprafața fondului forestier administrat sau pentru care sunt prestate servicii silvice. Ponderea sa în calcul este de 40%. Cifra de afaceri primește o pondere de 30%, iar profitul brut alte 30%.

Inclusiv suprafața este punctată diferit. Un hectar la câmpie valorează 1,25 puncte, unul la deal 1 punct, iar unul la munte 0,75 puncte. Perdelele forestiere primesc 1,70 puncte pe hectar.

Sistemul introduce și coeficienți care țin cont de suprafețele ce trebuie împădurite și de efortul propriu al structurii.

După calcularea punctajului total ponderat, ocoalele vor fi împărțite în trei grade. Peste 11.000 de puncte înseamnă gradul I, între 6.501 și 11.000 gradul II, iar sub 6.500 gradul III.

O pădure rămâne un ecosistem, dar organigrama care o administrează va fi construită din hectare, lei și puncte.

Câte posturi poate avea un ocol silvic

Gradarea produce efecte directe asupra aparatului administrativ. Pentru un ocol de gradul I, proiectul prevede maximum 11 posturi în aparatul central. Gradul II poate avea 10, iar gradul III opt.

În fiecare structură există un șef de ocol și un contabil-șef. Diferența apare la personalul silvic, economic și de alte specialități: opt posturi la gradul I, șapte la gradul II și cinci la gradul III.

Metodologia precizează că reorganizarea nu presupune, în principiu, suplimentarea structurii existente de personal. Menținerea, modificarea sau redistribuirea angajaților trebuie argumentată de directorul direcției silvice în fața conducerii executive și a Consiliului de administrație.

Există însă excepții. Ocoalele care au peste 1.000 de contracte de administrare sau servicii de pază pot primi un post suplimentar. Se pot crea și posturi suplimentare de maistru silvic pentru gestionarea lemnului fasonat dacă volumul depășește 8.000 de metri cubi anual pentru fiecare astfel de post.

Districtul silvic trebuie să cuprindă, în medie, minimum cinci cantoane, iar fiecare ocol va avea cel puțin două districte.

Vineri se deschide dezbaterea publică

Ministerul Mediului a publicat proiectul inițial pe 7 august, iar pe 17 august a anunțat dezbaterea publică. Întâlnirea este programată pentru 21 august, de la ora 9:00, la sediul ministerului din București și online.

Pentru prezența fizică sunt disponibile 35 de locuri. Înscrierile sunt deschise până joi, 20 august, la ora 14:00, iar participarea online nu are o limită de locuri.

Pentru Romsilva, proiectul reprezintă o etapă mult mai tehnică a procesului început anterior. ȘtireaVerde a relatat încă din noiembrie 2025 despre cadrul juridic al reorganizării, când reforma era concentrată pe conducere, performanță și eficientizarea regiei.

Acum reforma coboară până la canton, district și numărul de oameni dintr-un ocol. Acolo se va vedea dacă matematica administrativă produce într-adevăr păduri mai bine gestionate sau doar organigrame mai ordonate.

Roșiile și seceta: „ora de aur” care le permite să folosească apa mai inteligent

Rosii seceta ora de aur - Foto Eugen Golovesov Unsplash

O plantă de roșii nu consumă apa în același mod de dimineața până seara. Într-un interval scurt al zilei, lumina este deja suficient de puternică pentru fotosinteză, dar aerul nu a devenit încă atât de fierbinte și uscat încât pierderile de apă să explodeze. Pentru plantă, acest interval poate funcționa ca o „oră de aur”.

Descoperirea oferă o direcție interesantă pentru agricultura confruntată cu secetă și caniculă: în loc să selecteze plante care pur și simplu consumă mai puțină apă, amelioratorii ar putea căuta plante care știu, biologic, când merită să o consume.

Roșiile deschid milioane de pori microscopici

Schimbul se produce prin stomate, pori microscopici aflați în special pe frunze. Atunci când stomatele se deschid, planta poate absorbi dioxid de carbon necesar fotosintezei. În același timp, pierde apă prin transpirație.

Aceasta este una dintre marile negocieri fiziologice ale plantelor: pentru a crește trebuie să deschidă poarta, dar deschiderea porții permite apei să iasă.

Echipa de la Hebrew University of Jerusalem, condusă de Sanbon Chaka Gosa și Menachem Moshelion, a analizat modul în care diferite linii genetice de tomate gestionează acest compromis de-a lungul întregii zile.

În locul unei măsurători realizate într-un singur moment, plantele au fost monitorizate continuu. Cercetătorii au putut observa astfel nu doar câtă apă folosesc, ci și momentul în care o folosesc.

„Ora de aur” apare înainte de arșița zilei

Plantele cu performanțe bune au prezentat un vârf al activității stomatice dimineața devreme. Lumina era deja puternică, ceea ce favoriza fotosinteza, însă temperatura și uscăciunea aerului nu ajunseseră la valorile maxime.

În acel interval, planta putea să țină stomatele mai deschise și să folosească eficient apa. Mai târziu, pe măsură ce aerul devenea mai cald și mai uscat, pierderea fiecărei unități de apă prin frunze devenea mai costisitoare.

De aici vine expresia de „golden hour”, ora de aur fiziologică. Nu este o oră fixă de pe ceas și nu reprezintă o recomandare de udare pentru grădinari. Este o fereastră determinată de relația dintre lumină, temperatură, umiditatea aerului și comportamentul plantei.

Planta eficientă nu este neapărat cea care ține robinetul închis. Este cea care știe când merită să-l deschidă.

De ce simplul număr de stomate nu spune toată povestea

Ameliorarea plantelor pentru rezistența la secetă s-a concentrat mult timp asupra unor trăsături relativ ușor de observat: numărul stomatelor, dimensiunea acestora, rădăcinile sau cantitatea totală de apă consumată.

Noile rezultate pun accentul pe dinamică. Două plante pot avea o arhitectură asemănătoare a frunzelor, dar să se comporte foarte diferit pe parcursul unei zile.

Cercetătorii au combinat informații acumulate în mai mulți ani de teste în câmp cu fenotiparea avansată în sere. Liniile de tomate cu rezultate bune în producție prezentau constant acel vârf timpuriu al conductanței stomatale.

Studiul arată și existența unei variabilități genetice a acestei caracteristici. Asta este important pentru ameliorare: o trăsătură care diferă între linii poate deveni o țintă pentru selecția unor soiuri noi.

Rezistența la secetă nu trebuie să însemne automat producție mai mică

Una dintre dificultățile agriculturii este că plantele care economisesc agresiv apa pot plăti printr-o creștere mai lentă. Dacă stomatele rămân închise prea mult, planta reduce pierderea de apă, dar limitează și intrarea dioxidului de carbon.

„Ora de aur” oferă o posibilă cale de mijloc. Obiectivul nu este oprirea transpirației, ci sincronizarea activității maxime cu partea zilei în care apa produce cel mai mare beneficiu fotosintetic.

Această diferență devine importantă într-un climat cu valuri de căldură mai frecvente și episoade de secetă. Agricultura are nevoie de plante care să supraviețuiască stresului, dar supraviețuirea singură nu este suficientă pentru fermier. Plantele trebuie să producă și recoltă.

Ce înseamnă pentru culturile de tomate din România

Tomatele sunt extrem de sensibile la combinația dintre deficitul de apă și temperaturile ridicate. Pentru agricultura românească, cercetarea are relevanță mai ales prin direcția pe care o deschide pentru selecția genetică.

Nu rezultă că fermierii trebuie să schimbe mâine ora irigației după un ceas universal. „Ora de aur” descrie comportamentul intern al plantei, nu o rețetă agronomică aplicabilă identic în orice seră sau câmp.

În schimb, viitoarele soiuri ar putea fi selectate și după felul în care își distribuie consumul de apă pe durata zilei. Într-o agricultură în care fiecare metru cub de apă poate deveni mai valoros, diferența dintre „a consuma puțin” și „a consuma inteligent” devine esențială.

Roșia nu poate controla vremea. Poate însă, în limitele geneticii sale, să aleagă momentul mai puțin prost pentru a deschide porii către o zi fierbinte.

China a respins 360 TWh de energie curată în șase luni. Rețeaua nu mai ține pasul cu regenerabilele

Energie

Panourile sunt montate, turbinele se învârt, iar energia poate fi produsă. Totuși, electricitatea nu ajunge întotdeauna la consumator. China oferă acum imaginea extremă a acestei contradicții: în primele șase luni ale anului ar fi respins aproximativ 360 TWh de energie regenerabilă, suficient pentru a acoperi consumul anual al unei țări de dimensiunea Mexicului.

Fenomenul poartă numele de curtailment: producția eoliană sau solară este redusă ori oprită atunci când sistemul nu o poate transporta, utiliza sau stoca. Într-o lume care investește masiv în noi capacități regenerabile, problema începe să se mute de la întrebarea „cât putem produce?” la una mult mai incomodă: „cât putem folosi?”.

360 TWh de energie regenerabilă respinsă în China

Datele prezentate de Reuters provin dintr-o analiză realizată de Global Energy Monitor și Centre for Research on Energy and Clean Air. Estimarea pentru perioada ianuarie-iunie 2026 este cu 49% peste cea aferentă aceleiași perioade din anul precedent.

Dimensiunea este excepțională: 360 TWh înseamnă mai multă electricitate decât produc multe state într-un an întreg.

Există însă o diferență importantă între evaluarea organizațiilor independente și datele autorităților chineze. Administrația Națională pentru Energie a raportat pentru prima jumătate a anului o rată de restricționare de 8,6% pentru energia solară și 9,1% pentru cea eoliană.

GEM și CREA estimează, folosind date ajustate în funcție de condițiile meteorologice, că procentul combinat al energiei eoliene și solare respinse ar fi fost de 26,1%.

Diferența arată cât de dificil este să măsori exact energia care ar fi putut fi produsă, dar nu a fost acceptată de sistem.

Problema nu este lipsa panourilor, ci infrastructura dintre ele și consumator

China a construit într-un ritm uriaș capacități solare și eoliene. Extinderea producției nu a fost însă însoțită peste tot de suficiente linii de transport, flexibilitate a rețelei și instalații de stocare.

În plus, contractele și politicile care garantează funcționarea unor centrale noi pe cărbune pot reduce spațiul disponibil în sistem pentru energia regenerabilă.

Analistul Yuan Ren de la Wood Mackenzie descrie problema drept structurală și estimează că presiunea va continua în acest deceniu. Asta schimbă inclusiv calculele investitorilor: o centrală solară nu valorează economic cât energia pe care ar putea să o producă teoretic, dacă o parte importantă nu poate fi vândută.

O rețea electrică prea lentă poate transforma un panou solar performant într-un producător de electricitate pe care nimeni nu o poate primi.

Investițiile solare noi au scăzut cu 66%

Restricțiile de rețea se suprapun peste o schimbare de politică prin care China a eliminat prețul fix garantat pentru energia regenerabilă. Împreună, cele două elemente au contribuit la o scădere de 66% a noilor instalări solare în acest an.

În paralel, producția electrică pe bază de cărbune este așteptată să crească din nou, după primul declin înregistrat într-un deceniu.

Acesta este paradoxul tranziției energetice prost sincronizate: o țară poate instala foarte multe surse fără emisii directe și, în același timp, să păstreze centrale fosile pentru momentele în care rețeaua nu poate echilibra producția și consumul.

Stocarea în baterii schimbă ecuația deoarece permite păstrarea unei părți din surplus și livrarea lui ulterior. Din acest motiv, investițiile încep să se mute de la proiectele solare independente spre combinații între fotovoltaice și baterii.

Nu este doar problema Chinei

Același fenomen apare și în alte sisteme electrice. În piața națională de electricitate din Australia, 2,93 TWh de energie eoliană și solară au fost restricționați în prima jumătate a anului, echivalentul a 7% din producție. Cantitatea a crescut cu 37% față de anul anterior.

Japonia a respins 2,35 TWh, cu 34% mai mult, iar India a restricționat 8,13 TWh de energie solară numai în trimestrul încheiat în iunie.

Chile oferă exemplul invers. Țara a adăugat în 2025 aproximativ 4 GWh de baterii, mai mult decât dublând capacitatea existentă, iar o mare parte a noii stocări a fost amplasată direct lângă centrale solare.

Lecția pentru România: producția fără rețea nu este tranziție energetică

România traversează propria expansiune a energiei fotovoltaice și eoliene, inclusiv prin dezvoltarea prosumatorilor. Pe măsură ce puterea instalată crește, investițiile în rețea, stocare și flexibilitate devin la fel de importante precum investițiile în panouri și turbine.

Exemplul Chinei nu spune că dezvoltarea regenerabilelor a fost o greșeală. Spune ceva mai util: producția, transportul, stocarea și consumul trebuie dezvoltate ca părți ale aceluiași sistem.

Altfel, tranziția energetică poate ajunge într-o situație absurdă: există soare, există panouri și există cerere de electricitate, dar între ele se află o rețea care spune „stop”.

Australia acuză 3M că știa de peste 50 de ani riscurile PFAS. Procesul depășește 2 miliarde de dolari

Pompier - Foto Chandler Cruttenden Unsplash

Spuma albă folosită pentru stingerea incendiilor dispare repede de pe pistă. Substanțele pe care le poate lăsa în urmă pot rămâne însă în sol, apă și organisme timp de decenii. În Australia, această diferență se află acum în centrul unui proces uriaș: guvernul federal acuză 3M că știa încă din anii 1970 despre riscurile unor produse care conțineau PFAS.

Acuzațiile nu reprezintă o constatare definitivă a instanței. Ele sunt prezentate într-o amplă documentație depusă de guvernul australian în procesul prin care solicită companiei și subsidiarei sale australiene despăgubiri de peste două miliarde de dolari australieni pentru contaminarea asociată bazelor militare.

PFAS și documentele pe care Australia le pune în fața 3M

Documentele judiciare analizate de The Guardian însumează peste 1.600 de pagini. Avocații guvernului susțin că operațiunile australiene ale 3M ar fi trebuit să cunoască, cel târziu în 1973, caracterul persistent și potențial periculos al substanțelor utilizate în spumele de stingere AFFF.

În aceeași perioadă, afirmă guvernul, produse oferite autorităților australiene erau prezentate drept netoxice sau biodegradabile și fără efecte ecologice semnificative.

Printre documentele interne invocate apare și o măsură din 1981 prin care femeile aflate la vârstă fertilă nu ar fi fost lăsate să lucreze cu un anumit fluorochimic într-o fabrică din Alabama, după rezultate privind defecte congenitale observate la animale de laborator.

3M contestă acuzațiile și a anunțat că se va apăra în proces.

28 de baze militare sunt în centrul cazului

PFAS este numele unei familii foarte mari de substanțe per- și polifluoroalchilate. Proprietățile care le-au făcut utile industrial — rezistența la apă, grăsime, temperatură și degradare — sunt și motivul pentru care unele dintre ele persistă atât de mult în mediu.

În cazul australian, spumele de stingere au fost utilizate timp de ani în instalații ale apărării. Guvernul leagă contaminarea de 28 de baze militare, unde substanțele ar fi ajuns în sol, sedimente, canale și ape subterane.

Departamentul Apărării a început eliminarea treptată a spumelor cu PFAS în 2004. Achizițiile produselor 3M vizate în proces se opriseră cu un an înainte.

Problema nu s-a oprit odată cu ultima comandă. Monitorizarea și lucrările de remediere continuă tocmai pentru că substanțele persistente nu respectă calendarul comercial al produselor care le-au conținut.

Un incendiu poate dura ore. Contaminarea lăsată de substanțele folosite pentru a-l stinge poate traversa generații.

Costurile au ajuns deja la sute de milioane

Statul australian susține că a suportat costuri majore pentru investigații, monitorizare, remediere și litigii. Documentația menționează peste 360 de milioane de dolari australieni în acorduri privind acțiuni colective și mai mult de 214 milioane pentru investigații și intervenții de mediu.

Alte peste 51 de milioane de dolari ar fi fost cheltuite pentru cercetare și obținerea probelor.

Aceste valori explică dimensiunea cererii de despăgubiri, dar procesul va trebui să stabilească responsabilitatea juridică, legătura dintre produse și prejudiciile reclamate și măsura în care compania cunoștea riscurile în momentele relevante.

3M a declarat anterior că nu a produs PFAS în Australia și că a încetat să vândă produsele în discuție cu aproximativ două decenii în urmă. Compania subliniază și faptul că autoritățile australiene au continuat utilizarea lor o perioadă după oprirea vânzărilor.

De ce cazul PFAS din Australia contează și pentru Europa

Povestea depășește granițele australiene deoarece spumele AFFF au fost utilizate la nivel mondial în aeroporturi, instalații militare, rafinării și alte obiective unde incendiile cu combustibili necesitau intervenție rapidă.

Pentru România, întrebarea relevantă este una foarte concretă: ce se întâmplă cu substanțele persistente după decenii de utilizare a produselor industriale și cine plătește atunci când contaminarea este descoperită târziu?

Costul real al unei substanțe chimice nu este întotdeauna prețul de pe factura inițială. Uneori, factura adevărată apare după zeci de ani, când trebuie analizată apa, excavat solul și explicat cine știa ce și când.

În Australia, această întrebare valorează acum peste două miliarde de dolari. Răspunsul definitiv va aparține instanței.

Opt petroliști, 7,5 miliarde de euro profit excedentar în Europa. ONG-ul cere o taxă permanentă

Munte de bani - miliarde de euro - Imagine generata cu inteligenta artificiala

Șoferul vede prețul combustibilului pe panoul de la benzinărie. În spatele lui există însă o altă cifră, mult mai puțin vizibilă: profiturile petroliștilor în Europa au crescut puternic în prima jumătate a anului, pe fondul noii perioade de volatilitate a prețului petrolului.

Opt companii analizate de organizația europeană Transport & Environment au acumulat împreună aproximativ 7,5 miliarde de euro considerate profituri excedentare asociate pieței europene în primele două trimestre din 2026. ONG-ul cere Uniunii Europene să transforme taxarea profiturilor excepționale dintr-o măsură de criză într-un mecanism permanent.

Cum au fost calculate profiturile petroliștilor în Europa

Cifra trebuie înțeleasă corect. Transport & Environment nu susține că cele opt companii au raportat contabil exact 7,5 miliarde de euro într-o singură rubrică numită „profit excedentar UE”.

Analiza pornește de la profitul ajustat după taxe și compară fiecare trimestru din 2026 cu perioada echivalentă din 2025. Diferența pozitivă este definită de ONG drept profit excedentar. Pentru distribuirea geografică, T&E utilizează rapoartele companiilor privind veniturile obținute în diferite țări.

Metoda limitează analiza la opt grupuri care publică suficiente informații: Shell, BP, TotalEnergies, Eni, Orlen, Repsol, OMV și Moeve.

În primul trimestru, profitul excedentar atribuit UE a fost estimat la aproximativ 1,6 miliarde de euro. În trimestrul al doilea a ajuns la 5,9 miliarde. Împreună, rezultă cele 7,5 miliarde care stau la baza solicitării ONG-ului.

Șase companii și-au mai mult decât dublat profitul european

BP, Shell, Eni, Orlen, Repsol și OMV și-ar fi mai mult decât dublat profitul atribuit pieței europene în trimestrul al doilea față de aceeași perioadă din 2025. TotalEnergies și Moeve au înregistrat, la rândul lor, rezultate ridicate.

La nivel global, cele opt grupuri au obținut aproximativ 17,9 miliarde de euro profit excedentar în cele două trimestre analizate. Partea atribuită Uniunii Europene reprezintă aproximativ 42%.

Cele mai mari valori europene au fost calculate pentru Polonia, urmată de Spania, Germania și Franța.

Contextul este volatilitatea petrolului determinată de tensiunile din Orientul Mijlociu. Prețurile mai mari se transmit rapid spre combustibili, în timp ce o parte dintre costurile suplimentare suportate de consumatori se transformă în venituri și profit pentru producători.

La pompă, criza apare în litri și bani mărunți. În bilanțurile marilor companii, aceeași criză poate apărea în miliarde.

ONG-ul vrea ca taxa excepțională să devină permanentă

T&E cere instituțiilor europene să creeze un impozit permanent pe profiturile excedentare ale sectorului petrolier. Veniturile obținute ar urma, în viziunea organizației, să fie folosite pentru reducerea dependenței populației de combustibilii fosili și pentru accelerarea accesului la mobilitate electrică.

Propunerea este politică și trebuie tratată ca atare. Analiza oferă o justificare economică pentru poziția ONG-ului, dar nu demonstrează singură că o anumită formă de taxare ar produce efectele dorite sau că nu ar genera costuri secundare.

Există și o dificultate tehnică. Grupurile petroliere operează în numeroase jurisdicții și își pot distribui veniturile și profiturile între subsidiare. Chiar T&E precizează că structura geografică exactă a veniturilor din 2026 nu va putea fi verificată complet până la apariția raportărilor detaliate ulterioare.

România plătește aceeași volatilitate la pompă

Pentru România, dezbaterea este relevantă indiferent dacă Bruxelles-ul va accepta sau nu formula propusă de ONG. Motorina și benzina sunt mărfuri legate de piețe internaționale, iar șocurile petroliere ajung direct în costurile transportului.

Efectul nu se oprește la automobil. Combustibilul intră în prețul transportului de marfă, agriculturii și distribuției, astfel încât variațiile mari pot ajunge în costul alimentelor și al altor produse.

În același timp, o taxă europeană permanentă pe profiturile excepționale ar deschide o dispută între obiective climatice, competitivitate, venituri bugetare și securitatea aprovizionării.

T&E a pus pe masă cifra de 7,5 miliarde de euro. De aici începe însă partea mai grea: cine definește profitul „excedentar”, cine îl taxează și ce se întâmplă cu banii după ce intră în buget.