Deșertificarea ajunge și în Europa. Jean-Daniel Cesaro: „Și noi devenim vulnerabili”

Autor

-

21 august 2026

Pământul care nu mai păstrează apa, pășunile care produc tot mai puțin și incendiile care găsesc vegetație uscată sunt imagini asociate adesea cu regiunile aride ale Africii. Granița acestei probleme se deplasează însă spre nord. Deșertificarea în Europa nu mai este un scenariu îndepărtat, iar cercetătorul francez Jean-Daniel Cesaro o spune fără ocolișuri: „Și noi devenim vulnerabili”.

Declarația apare într-un interviu acordat Le Monde, în contextul deschiderii COP17 a Convenției ONU pentru Combaterea Deșertificării, la Ulaanbaatar, în Mongolia. Aproximativ 40% din suprafața terestră a planetei este deja degradată, iar problema afectează inclusiv un sfert din terenurile arabile.

Deșertificarea în Europa schimbă vechea hartă a vulnerabilității

Mult timp, negocierile internaționale privind degradarea terenurilor au fost privite printr-o împărțire relativ comodă: statele africane cereau intervenții și finanțare, iar Europa participa în principal ca finanțator și furnizor de expertiză. Schimbările climatice erodează această delimitare.

Franța s-a declarat în 2024 stat afectat de deșertificare, aproximativ 1% din teritoriul său fiind considerat expus fenomenului. Decizia a venit după episoade repetate de secetă în Pyrénées-Orientales. Vara actuală, marcată de ariditate persistentă, incendii de vegetație și pierderi agricole, întărește avertismentul.

Cesaro observă că distanța dintre problemele Africii și cele ale Europei începe să se reducă. Nu pentru că situațiile ar fi identice, ci pentru că mecanismele devin familiare: lipsa apei, degradarea solului, presiunea asupra agriculturii și creșterea riscului de incendii.

Deșertificarea nu începe când apare nisipul. Începe când pământul încetează să mai funcționeze așa cum o făcea.

500 de milioane de oameni depind de păstorit

COP17 pune în centrul discuțiilor o activitate care a fost deseori acuzată chiar de degradarea terenurilor: păstoritul extensiv. Mongolia, țară cu o tradiție pastorală puternică, găzduiește conferința într-un an declarat de ONU Anul Internațional al Pajiștilor și Păstorilor.

Cesaro susține că perspectiva asupra pastoralismului s-a schimbat. Gestionat corect, acesta poate menține peisajele deschise, conserva biodiversitatea, reduce cantitatea de vegetație care alimentează incendiile și permite utilizarea unor teritorii unde agricultura intensivă ar fi dificilă.

La nivel mondial, aproximativ 500 de milioane de oameni depind de creșterea extensivă a animalelor. Traseele utilizate de comunitățile pastorale acoperă o suprafață echivalentă cu aproape jumătate din uscatul planetei.

Miza COP17 nu este, așadar, doar protejarea unei ocupații tradiționale. Este găsirea unei metode prin care producția de hrană, biodiversitatea și adaptarea climatică să poată exista pe același teritoriu.

Negocierile despre secetă au rămas fără acord obligatoriu

Tensiunea politică este considerabilă. La COP16, desfășurată în 2024 la Riyadh, statele occidentale nu au acceptat țintele obligatorii pentru combaterea secetei solicitate în special de statele africane. Problema revine acum pe masa negocierilor.

Convenția pentru Combaterea Deșertificării are și o particularitate geopolitică. Dintre cele trei mari convenții de mediu născute după Summitul Pământului de la Rio din 1992, aceasta păstrează Statele Unite ca parte deplină. SUA s-au retras din Acordul de la Paris și nu au ratificat Convenția privind Diversitatea Biologică.

Pentru Cesaro, acest fapt transformă UNCCD într-unul dintre puținele spații multilaterale unde dialogul global privind mediul continuă în aceeași formulă largă.

România are motive să privească atent spre Mongolia

Pentru România, discuția nu este abstractă. Agricultura dependentă de precipitații, pășunile, perioadele lungi fără ploi și incendiile de vegetație transformă sănătatea solului într-o problemă economică, nu doar ecologică.

Modelul pastoral discutat la COP17 este relevant și pentru o țară cu suprafețe importante de pajiști și comunități rurale dependente de creșterea animalelor. În anumite condiții, abandonarea pășunilor poate fi la fel de problematică precum exploatarea lor excesivă: vegetația se acumulează, peisajele se modifică, iar riscul de incendiu poate crește.

Europa a privit multă vreme deșertificarea spre sud. Acum începe să o vadă în propriile câmpuri. Iar propoziția lui Cesaro descrie probabil cel mai bine schimbarea: și noi devenim vulnerabili.

Știai că porumbeii pot învăța să deosebească Monet de Picasso?

Autor

Stirea Verde

-

21 august 2026

Un porumbel așezat în fața unui tablou de Monet și a unuia de Picasso pare începutul unei glume. Numai că experimentul chiar a fost făcut, iar păsările au demonstrat o capacitate surprinzătoare de a recunoaște diferențe între stilurile celor doi pictori.

Porumbeii au fost antrenați să privească diapozitive color cu lucrări semnate de Claude Monet și Pablo Picasso și să răspundă diferit în funcție de autor. După ce au învățat regula, cercetătorii le-au arătat tablouri pe care nu le văzuseră în timpul antrenamentului.

Păsările au continuat să facă diferența. Mai mult, comportamentul lor s-a extins și spre pictori cu stiluri asemănătoare. Imaginile lui Cézanne și Renoir au fost asociate mai ușor cu Monet, iar lucrările lui Braque și Matisse au produs reacții apropiate de cele provocate de Picasso.

Experimentul realizat de cercetători de la Keio University nu demonstrează, evident, că porumbeii au gusturi artistice sau că ar putea comenta cubismul la ieșirea dintr-un muzeu. Arată însă că pot categoriza stimuli vizuali mult mai complecși decât am fi tentați să credem.

Creierul unui porumbel este mic, dar problema pe care o rezolvă nu este deloc banală. Pasărea nu trebuia să memoreze pur și simplu un singur tablou, ci să extragă suficiente caracteristici pentru a clasifica imagini noi.

Așa că data viitoare când un porumbel privește insistent o clădire sau un afiș, nu trebuie presupus că face critică de artă. Dar experimentul ne obligă măcar să-i acordăm beneficiul îndoielii.

Cât costă să salvezi o specie de la dispariție: între 500.000 și un milion de dolari pentru cinci ani

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Broasca testoasa - Foto Luis Enrique Ibarra Unsplash

Dispariția unei specii poate dura decenii. Salvarea ei este deseori finanțată în proiecte de unul sau doi ani, după care biologii trebuie să caute din nou bani. Un nou program încearcă să rupă exact această contradicție.

Speciile selectate în Phoenix Species Project ar urma să primească între 500.000 și un milion de dolari fiecare pe durata a cinci ani. Informația oferă o dimensiune concretă unui fond de conservare de 200 de milioane de dolari creat de Re:wild și Bezos Earth Fund pentru recuperarea a 100 dintre cele mai amenințate specii ale planetei.

Salvarea speciilor primește finanțare pe cinci ani, nu pe câteva luni

În conservare, una dintre problemele cronice este durata banilor. Populațiile sălbatice nu se refac după calendarul financiar al unui grant.

Un program de reproducere poate necesita mai multe generații. Refacerea habitatului poate dura ani. Controlul unei specii invazive trebuie continuat după prima campanie. O echipă locală are nevoie de oameni care să rămână în proiect, nu de experți angajați temporar.

De aceea, informația că fiecare specie ar putea primi între 500.000 și un milion de dolari pe cinci ani este mai importantă decât suma spectaculoasă din titlul proiectului.

Durata încearcă să ofere suficient timp pentru ca măsurile să poată produce rezultate biologice măsurabile.

200 de milioane de dolari nu se împart simplu la 100

La prima vedere, ecuația pare evidentă: 200 de milioane de dolari pentru 100 de specii ar însemna două milioane pentru fiecare.

Bugetul nu funcționează însă ca o împărțire egală. Proiectele au costuri diferite, iar finanțarea directă pentru o specie reprezintă doar o parte din infrastructura necesară.

Unele animale au nevoie de programe de reproducere în captivitate. Altele trebuie protejate împotriva vânătorii. Pentru unele plante este necesară refacerea habitatului sau producerea de material pentru reintroducere. Pe insule, conservarea poate depinde de eliminarea unor prădători introduși.

Mai există monitorizare, expertiză, coordonare internațională și suport pentru organizațiile locale.

O specie nu este salvată cumpărând exemplare. Este salvată reconstruind condițiile în care poate continua să existe singură.

Cine pune cele 200 de milioane de dolari

Phoenix Species Project pornește cu un angajament de 200 de milioane de dolari. Bezos Earth Fund contribuie cu 100 de milioane, iar Re:wild cu alte 100 de milioane, cu sprijinul unor finanțatori printre care Leonardo DiCaprio, Age of Union și Todd Graves Family Foundation.

Programul urmărește 100 de specii Critically Endangered sau dispărute deja din sălbăticie, distribuite în aproximativ 30 de țări.

Lista cuprinde animale foarte diferite. Printre exemple apar sifaka cu coroană aurie din Madagascar, pangolinul malaezian, iguana roz din Galápagos și echidna cu cioc lung a lui Attenborough din Noua Guinee.

Unele au rămas în populații extrem de mici. Altele supraviețuiesc în fragmente de habitat sau depind deja de intervenția umană.

Proiectele vor fi conduse împreună cu organizații locale, comunități, populații indigene, specialiști și autorități. Această structură contează deoarece conservarea unei specii nu poate fi administrată eficient doar dintr-un birou aflat la mii de kilometri distanță.

De ce conservarea speciilor rare este atât de scumpă

Când o specie ajunge aproape de dispariție, costurile cresc.

Un animal răspândit pe mii de kilometri poate beneficia de protejarea generală a habitatului. Pentru o specie redusă la câteva zeci sau sute de indivizi, intervenția devine mult mai precisă.

Pot fi necesare analize genetice, monitorizare individuală, echipe împotriva braconajului, reproducere controlată, mutarea exemplarelor între populații și intervenții veterinare.

Pierderea habitatului adaugă un alt cost. Nu este suficient să protejezi ultimele animale dacă pădurea, râul sau insula de care depind continuă să se degradeze.

Și există un risc fundamental: banii nu garantează succesul. O boală, un incendiu, un ciclon sau o specie invazivă poate distruge în câteva zile progresul acumulat în ani.

Ce spune proiectul despre criza globală a biodiversității

Fondul este impresionant prin dimensiune, dar scoate la lumină și dimensiunea problemei. O sută de specii reprezintă doar o fracțiune din organismele amenințate.

Lista Roșie IUCN include zeci de mii de specii încadrate în categorii de amenințare. Conservarea fiecăreia prin programe individuale foarte costisitoare nu este posibilă.

De aceea, proiectele pentru speciile aflate la marginea dispariției trebuie dublate de măsuri care împiedică alte specii să ajungă în aceeași situație: protejarea habitatelor, combaterea comerțului ilegal, reducerea poluării, limitarea schimbărilor climatice și gestionarea exploatării resurselor.

Phoenix Species Project funcționează, astfel, ca o secție de terapie intensivă pentru biodiversitate. Este necesară pentru pacienții aflați deja în stare critică.

Dar niciun sistem medical nu poate funcționa dacă întreaga populație ajunge la terapie intensivă.

Protejăm oceanul pe hartă, dar ratăm rechinii: 79% dintre speciile amenințate au sub 1% din areal în zone fără pescuit

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Pe o hartă mondială, o arie marină protejată arată ca o victorie: o bucată de ocean încadrată într-o limită și trecută la capitolul conservare. Pentru un rechin care traversează sute sau mii de kilometri, linia poate conta mult mai puțin.

În cazul speciilor amenințate de rechini și pisici de mare, 79% au mai puțin de 1% din arealul aflat în apele naționale acoperit de arii marine în care extracția este interzisă. Problema arată diferența dintre procentul de ocean declarat protejat și protecția efectivă a speciilor care trăiesc acolo.

Ariile marine protejate ratează o mare parte din arealul rechinilor

Rechinii și batoidele sunt un test dificil pentru sistemul global de arii protejate. Multe specii au areale mari, migrează între jurisdicții și petrec doar o parte din viață într-un loc protejat.

Evaluarea globală a acoperirii reale pentru rechini și pisici de mare arată că simpla existență a unei arii marine protejate nu garantează protecție suficientă.

Pentru speciile amenințate, numai șase au peste 10% din arealul lor național în zone no-take, unde activitățile extractive precum pescuitul sunt interzise.

Nicio specie clasificată Critically Endangered nu are mai mult de 5% din arealul aflat în ape naționale acoperit de astfel de zone.

Imaginea devine și mai severă când sunt privite speciile împreună: 79% dintre cele amenințate au sub 1% protecție no-take.

Ce înseamnă o arie marină protejată și ce nu înseamnă

Termenul „arie marină protejată” acoperă regimuri foarte diferite.

În unele zone, pescuitul și alte activități extractive sunt interzise. În altele, există restricții parțiale. Unele protejează anumite habitate sau specii, dar permit folosirea economică a altor resurse.

De aceea, două suprafețe egale colorate pe o hartă pot avea efecte biologice complet diferite.

Mai apare o problemă: pentru multe arii protejate, bazele globale de date nu precizează clar dacă pescuitul este permis. Doar aproximativ 34% dintre țări raportează statutul privind extracția pentru cel puțin o parte dintre ariile lor marine.

Oceanul poate fi protejat statistic și exploatat biologic în același timp.

Obiectivul 30×30 poate deveni o cursă după suprafață

Statele lumii au convenit prin Cadrul Global pentru Biodiversitate Kunming–Montreal să conserve cel puțin 30% din zonele terestre și marine până în 2030.

Ținta este cunoscută drept 30×30 și a accelerat crearea sau extinderea ariilor protejate. Problema apare atunci când succesul este măsurat aproape exclusiv în kilometri pătrați.

O zonă foarte mare, amplasată unde activitățile economice sunt oricum reduse, poate crește rapid procentul național protejat. Dar dacă speciile amenințate folosesc alte rute de migrație, locuri de reproducere sau zone de hrănire, beneficiul poate fi limitat.

Pentru rechini și pisici de mare, proiectarea ariilor trebuie să țină cont de distribuția speciilor, nu doar de geometria administrativă.

Uneori, o suprafață mai mică amplasată într-un loc biologic critic poate valora mai mult decât o zonă imensă în care speciile vulnerabile ajung rar.

Rechinul trebuie protejat unde înoată, nu unde este convenabil să trasăm linia

ȘtireaVerde a analizat pe 27 iulie problema protecției rechinilor din perspectiva pescuitului și comerțului. Noul unghi este diferit: chiar și atunci când statele declară zone protejate, acestea pot rata cea mai mare parte a arealului speciilor amenințate.

Protecția eficientă trebuie să urmărească locurile unde animalele se reproduc, se hrănesc și migrează. Pentru speciile mobile, cooperarea între state este esențială.

Un rechin nu se oprește la limita zonei economice exclusive și nu recunoaște granița unei arii marine. Dacă ruta lui continuă într-o zonă cu pescuit intens, protecția parțială poate fi insuficientă.

Aici se află și lecția pentru Marea Neagră. România are propriile obligații privind extinderea și administrarea ariilor protejate. Suprafața este un indicator simplu și ușor de comunicat. Eficiența biologică este mult mai greu de demonstrat.

Întrebarea relevantă nu este doar „câtă mare am protejat?”. Trebuie întrebat ce specii beneficiază, în ce etape ale vieții și împotriva căror amenințări.

Altfel, 30% poate arăta impresionant într-un raport și surprinzător de mic în viața unui animal care nu știe unde se termină culoarea verde de pe hartă.

Australia pune 8 milioane de dolari pe drumul gunoiului spre Marea Barieră de Corali

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Marea Barieră de Corali Pleksandr Unsplash

O pungă, o bucată de plasă sau un recipient nu trebuie aruncate direct de pe o barcă pentru a ajunge la un recif. Deșeurile pot porni de pe uscat, intra în sistemele de drenaj, continua prin râuri și ajunge în mare mult după ce omul care le-a aruncat a dispărut din poveste.

Australia deschide o nouă rundă de finanțare de 8 milioane de dolari australieni pentru proiecte care reduc deșeurile marine ce amenință Marea Barieră de Corali. Miza nu este doar curățarea plajelor. Programul urmărește acțiuni care împiedică gunoiul să ajungă în ecosistem sau reduc impactul după ce a intrat deja în circuitul marin.

Deșeurile marine ajung la Marea Barieră de Corali și de pe uscat

Marea Barieră de Corali este conectată cu un teritoriu mult mai mare decât recifele vizibile din larg. Sistemul include 35 de bazine hidrografice, mangrove, estuare, pajiști marine și mii de recife.

Asta înseamnă că un obiect pierdut sau abandonat în amonte poate deveni problemă marină.

Noua finanțare de 8 milioane de dolari australieni este disponibilă prin a doua rundă a Great Barrier Reef Marine Debris Management and Mitigation Program.

Aplicațiile sunt deschise până la 26 august 2026. Banii vin prin Reef Trust, mecanismul guvernamental australian folosit pentru investițiile destinate protejării recifului.

Ce fac deșeurile marine unui recif

Problema plasticului în ocean este adesea redusă la imaginea unei sticle plutitoare. Impactul biologic este mai divers.

Animalele pot înghiți fragmente sau se pot încurca în plase, fire și alte obiecte. Deșeurile pot deteriora habitatul și pot fi transportate pe distanțe mari. Unele devin suprafețe pe care organismele se fixează și sunt deplasate în alte regiuni.

Pentru Marea Barieră de Corali, presiunea se adaugă altor amenințări: încălzirea oceanului, calitatea slabă a apei, impactul pescuitului și proliferarea stelei de mare coroana-de-spini.

Guvernul australian identifică schimbările climatice drept cea mai mare amenințare pentru recif. Reducerea deșeurilor nu rezolvă încălzirea apei, dar elimină o presiune care poate fi controlată local.

Nu putem răci reciful cu o plasă de colectare. Putem însă evita să-l obligăm să suporte simultan și gunoiul nostru.

De ce 8 milioane de dolari nu înseamnă doar operațiuni de curățare

Curățarea este partea vizibilă a luptei cu deșeurile marine. Prevenția poate fi mai eficientă.

Un program bine construit poate identifica punctele prin care gunoiul ajunge în apă, poate interveni asupra drenajului urban, poate lucra cu pescarii pentru recuperarea uneltelor pierdute și poate reduce cantitatea de material care ajunge pe coastă.

Aici apare diferența dintre o acțiune de imagine și managementul deșeurilor. O plajă curățată poate fi din nou plină după următoarea furtună dacă sursa rămâne activă.

Australia investește în protecția Marii Bariere de Corali printr-un program mult mai amplu. Investițiile comune ale guvernului federal și Queensland pentru perioada 2014–2030 depășesc 5 miliarde de dolari australieni.

Deșeurile marine reprezintă doar una dintre componente, dar este una pentru care rezultatul poate fi măsurat relativ direct: mai puțin gunoi intrat în sistem înseamnă mai puține obiecte care trebuie recuperate ulterior.

Lecția pentru Dunăre și Marea Neagră

România nu are recife tropicale, dar are aproape aceeași problemă de transport al deșeurilor.

Dunărea nu este doar fluviu. Este o bandă transportoare între un bazin hidrografic imens și Marea Neagră. Deșeurile ajunse în afluenți, pe maluri sau în zone inundabile pot călători mult înainte să devină „deșeuri marine”.

Din acest motiv, protejarea Mării Negre nu poate începe la Constanța. Trebuie să înceapă în orașele și comunitățile din bazinul hidrografic, în sistemele de colectare și în punctele unde plasticul scapă spre apă.

Același lucru este valabil pentru uneltele de pescuit pierdute. Plasele abandonate pot continua să captureze animale după ce nu mai sunt folosite, fenomen cunoscut drept pescuit fantomă.

Modelul australian are o idee utilă și pentru politicile românești: banii pentru „mare” pot fi cheltuiți inteligent la zeci sau sute de kilometri de litoral, acolo unde deșeul încă poate fi oprit.

Marea Barieră de Corali are aproximativ 3.000 de recife și una dintre cele mai mari biodiversități marine ale planetei. Dar gunoiul care ajunge acolo poate începe cu un gest banal, pe uscat.

În ecologia deșeurilor, distanța dintre coșul ratat și ocean este uneori doar lungimea unui râu.

Omul care pune AI-ul să asculte pădurea: biodiversitatea poate fi monitorizată fără oameni pe teren luni întregi

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Inteligență artificială pentru biodiversitate AI ascultă pădurea - Foto generată cu inteligența artificială

Într-o pădure izolată, cea mai mare problemă nu este întotdeauna să recunoști jaguarul, maimuța sau pasărea dintr-o înregistrare. Uneori, adevărata problemă este să aduci înregistrarea până la omul care o poate analiza.

Juan Lavista Ferres, directorul Microsoft AI for Good Lab, lucrează la o soluție care mută o parte din laborator direct în natură. Inteligența artificială poate identifica sunete și imagini ale speciilor chiar în locul în care sunt colectate, iar sistemele autonome pot transmite rezultatele din regiuni fără rețele electrice sau internet convențional.

Inteligența artificială pentru biodiversitate rezolvă mai întâi problema datelor

Conservarea modernă produce cantități uriașe de informații. O singură cameră automată poate aduna mii de fotografii. Un senzor acustic poate înregistra luni de sunete. Analizarea manuală devine rapid imposibilă.

Dar Lavista Ferres pune problema și mai devreme în lanț: în multe dintre cele mai valoroase ecosisteme, datele nici măcar nu ajung ușor la cercetător.

Într-un interviu despre folosirea AI în monitorizarea biodiversității, el explică arhitectura SPARROW, un sistem proiectat pentru zonele în care lipsesc electricitatea și conectivitatea.

Dispozitivele pot funcționa cu energie solară, pot folosi senzori acustici și camere, procesează o parte dintre informații local și comunică prin satelit.

Asta schimbă întrebarea. Nu mai este „putem pune o cameră în pădure?”, ci „putem transforma camera într-un observator autonom care înțelege o parte din ceea ce vede?”.

AI-ul poate decide ce merită transmis prin satelit

Transmiterea permanentă a tuturor imaginilor și înregistrărilor ar consuma energie și bandă de comunicații. De aceea, o parte din procesare se face local, la marginea rețelei.

Un model poate identifica tipare relevante și poate reduce cantitatea de date trimisă mai departe. Dacă senzorul înregistrează ore întregi de vânt, ploaie și insecte, nu este eficient să trimită fiecare secundă către un centru de date.

Dacă apare însă vocalizarea unei specii urmărite, sistemul poate marca evenimentul.

Într-o pădure fără internet, inteligența artificială devine valoroasă tocmai pentru că nu are nevoie să trimită întreaga pădure pe internet.

Acest tip de procesare locală reduce și dependența de infrastructură. Pentru biodiversitate, avantajul este important: multe dintre zonele unde datele lipsesc sunt exact cele în care rețelele clasice sunt aproape inexistente.

Tehnologia nu înlocuiește biologul

Automatizarea poate crea impresia că natura va putea fi inventariată printr-un algoritm universal. Realitatea este mai complicată.

Modelele AI depind de datele cu care sunt antrenate. O specie bine documentată poate fi recunoscută mai ușor decât una rară, cu puține fotografii sau înregistrări disponibile.

Sunetele pot varia între populații. Imaginile pot fi obstrucționate de vegetație. O cameră instalată într-un loc greșit poate produce luni întregi de informație perfect analizată și aproape inutilă ecologic.

Biologii rămân esențiali pentru alegerea locurilor, interpretarea comportamentelor, validarea identificărilor și transformarea datelor în măsuri de conservare.

AI-ul scurtează partea mecanică a muncii. Nu decide singur ce habitat trebuie protejat sau de ce a dispărut o specie dintr-o zonă.

Ce ar putea însemna pentru biodiversitatea din România

România are exact tipul de teritorii în care monitorizarea automată poate deveni utilă: păduri întinse, zone montane greu accesibile, Delta Dunării și habitate în care prezența umană permanentă este dificilă sau chiar nedorită.

Senzorii acustici pot urmări păsări, amfibieni sau lilieci. Camerele automate pot furniza informații despre mamifere. Sistemele conectate pot detecta schimbări fără ca o echipă să recupereze permanent carduri de memorie din teren.

Există și o valoare pentru ariile protejate. Monitorizarea tradițională oferă adesea campanii punctuale. Un dispozitiv autonom poate observa același loc săptămâni sau luni și poate surprinde schimbări sezoniere ori apariții rare.

Dar tehnologia introduce și întrebări noi. Cine deține datele? Unde sunt stocate? Pot camerele surprinde persoane? Ce se întâmplă când o bază de date dezvăluie exact poziția unei specii căutate de braconieri?

În conservare, mai multe date nu înseamnă automat mai multă protecție. Unele informații trebuie chiar protejate de publicare.

Interviul lui Lavista Ferres mută astfel discuția despre AI într-o zonă mult mai concretă decât promisiunea generică de „tehnologie pentru planetă”. Inteligența artificială nu trebuie să inventeze natura. Trebuie să ne ajute să observăm ce exista deja acolo și nu reușeam să măsurăm.

Uneori, viitorul monitorizării biodiversității poate arăta ca o cutie solară prinsă de un copac, ascultând luni întregi o pădure în care niciun cercetător nu poate rămâne.

Euro 7 schimbă regula pentru camioane: poluarea trebuie controlată până la 875.000 de kilometri

Autor

Sorin PREDA

-

20 august 2026

Camion Euro 7 - Foto Gabriel Santos Unsplash

Un camion nou poate respecta impecabil limitele de poluare în ziua în care iese din fabrică. Testul dificil începe însă după ani de drumuri, sute de mii de kilometri și uzura sistemelor care controlează gazele de evacuare.

Euro 7 extinde controlul asupra performanței de mediu a camioanelor și autobuzelor grele până la 875.000 de kilometri sau 15 ani pentru cele mai mari categorii. O nouă regulă europeană fixează acum și coeficientul folosit pentru a calcula deteriorarea sistemelor de reducere a poluării în această perioadă.

Euro 7 introduce un multiplicator de 1,2 pentru poluanții gazoși

Pentru vehiculele grele din categoriile M3, N2 și N3, coeficientul de durabilitate pentru poluanții gazoși este stabilit la 1,2. Mecanismul completează arhitectura Euro 7 și ține cont de faptul că sistemele de control al emisiilor se degradează în timp.

Regulamentul delegat (UE) 2026/1216 introduce această valoare în anexa privind durabilitatea vehiculelor grele. Norma de bază este Regulamentul Euro 7, adoptat în 2024.

Coeficientul nu înseamnă că un camion primește dreptul de a polua pur și simplu cu 20% mai mult. El este un instrument tehnic folosit la evaluarea durabilității sistemelor de control al emisiilor pe parcursul perioadei suplimentare de utilizare.

Principiul este important: performanța de mediu trebuie să existe nu doar la omologare, ci și după uzura reală.

Cât timp trebuie să rămână curate camioanele Euro 7

Euro 7 împarte vehiculele grele în funcție de categorie și masă.

Pentru vehiculele N2, N3 de cel mult 16 tone și autobuzele M3 de cel mult 7,5 tone, durata principală ajunge la 300.000 km sau opt ani. Perioada suplimentară merge până la 375.000 km sau zece ani, în funcție de pragul atins primul.

Pentru vehiculele N3 de peste 16 tone și autobuzele M3 de peste 7,5 tone, durata principală ajunge la 700.000 km sau 12 ani. Durata suplimentară merge până la 875.000 km sau 15 ani.

Acesta este unul dintre cele mai importante elemente GEO și practice ale noii norme: Euro 7 nu verifică doar cât poluează vehiculul nou, ci cât de bine își păstrează sistemele antipoluare performanța în timp.

Pentru un camion care traversează Europa zilnic, diferența este majoră. Sute de mii de kilometri separă laboratorul de omologare de vehiculul care circulă după un deceniu de exploatare.

De ce contează uzura sistemelor antipoluare

Camioanele diesel moderne folosesc mai multe tehnologii pentru limitarea emisiilor. Filtrele de particule rețin particulele solide. Sistemele SCR reduc oxizii de azot cu ajutorul unei soluții pe bază de uree. Senzorii monitorizează funcționarea componentelor.

Niciun sistem tehnic nu rămâne perfect la infinit. Filtrele se încarcă, catalizatorii îmbătrânesc, senzorii pot pierde precizie, iar întreținerea insuficientă poate deteriora performanța.

Un standard care măsoară doar vehiculul nou riscă să descrie o realitate care există pentru o perioadă limitată. Durabilitatea introduce timpul în ecuația poluării.

Aerul dintr-un oraș nu este respirat doar lângă camioanele ieșite ieri din fabrică.

Euro 7 contează direct pentru România

România se află pe marile coridoare rutiere europene și are un sector important de transport de marfă. Camioanele petrec mulți ani în exploatare, iar o parte importantă a parcului circulant este formată din vehicule rulate.

De aceea, durabilitatea sistemelor antipoluare este o problemă mai relevantă decât performanța declarată în primul an.

ȘtireaVerde a urmărit deja modul în care noile reguli europene și naționale transformă infrastructura transportului. Euro 7 atacă o altă parte a aceleiași ecuații: vehiculele cu motor termic care vor continua să circule mulți ani.

Impactul se simte mai ales în zonele cu trafic greu intens, lângă centuri, terminale logistice, porturi și trasee folosite de transportul internațional.

Regula va conta și pentru operatori. O tehnologie antipoluare care trebuie să funcționeze mult mai mult timp schimbă cerințele de proiectare, întreținere și verificare. Costurile pot crește, dar alternativa este transferarea costului către sănătatea populației prin oxizi de azot și particule.

Euro 7 încearcă astfel să elimine una dintre iluziile vechilor standarde: ideea că un vehicul rămâne la fel de curat doar pentru că pe capotă scrie aceeași normă de poluare.

Eticheta nu îmbătrânește. Camionul da.

Peste 50 de ONG-uri de mediu îl obligă pe premierul britanic să spună ce provoacă incendiile și seceta

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Greenpeace - Foto Markus Spiske Unsplash

Case ard, culturile se usucă, spitalele lucrează sub presiunea caniculei, iar peste 50 de organizații britanice au ajuns să-i ceară premierului un lucru aparent elementar: să spună public care este cauza care amplifică toate aceste fenomene.

Greenpeace, WWF, Friends of the Earth, Green New Deal Rising, Women’s Institute, Uplift și alte ONG-uri de mediu i-au cerut premierului britanic Andy Burnham să lege explicit căldura extremă, seceta și incendiile de schimbările climatice. Conflictul nu privește doar limbajul. Organizațiile susțin că un guvern care evită să numească problema riscă să pregătească insuficient societatea pentru efectele ei.

ONG-urile de mediu atacă tăcerea climatică a premierului

Scrisoarea deschisă a apărut într-un moment în care Regatul Unit traversa al cincilea val de căldură din 2026. Seceta afecta agricultura, incendiile ajungeau în zone locuite, iar serviciile publice suportau presiuni suplimentare.

După o reuniune Cobra dedicată fenomenelor extreme, organizațiile au observat că premierul discutase măsuri imediate fără să lege public situația de criza climatică. Peste 50 de organizații au transformat această omisiune într-o temă politică.

Mesajul lor este simplu: adaptarea la o climă în schimbare devine mai dificilă dacă populației îi sunt prezentate incendiul, seceta sau canicula ca probleme separate.

În aceeași zi, Burnham a făcut legătura explicită. A spus că fenomenele nu se produc izolat și că situația observată în Regatul Unit arată efectele schimbărilor climatice.

De ce contează dacă un lider spune „schimbări climatice”

O formulare politică nu modifică temperatura aerului. Poate însă modifica modul în care statul construiește răspunsul.

Dacă incendiile sunt prezentate doar ca probleme ale serviciilor de pompieri, soluția va gravita în jurul autospecialelor, elicopterelor și interdicțiilor. Dacă sunt privite și ca efecte ale unui climat mai cald și mai uscat, apar alte întrebări: cum sunt administrate pădurile, cât de rezistente sunt locuințele, ce resurse au spitalele și cum se pregătesc comunitățile?

Același lucru este valabil pentru secetă. Ajutorul financiar pentru fermieri rezolvă o pierdere imediată. Rezervoarele, solurile care păstrează mai bine apa, culturile adaptate și reducerea emisiilor atacă o parte mai mare din problemă.

A numi cauza nu stinge incendiul de astăzi. Schimbă însă tipul de țară pe care o pregătești pentru incendiul de mâine.

ONG-urile cer politici, nu doar recunoașterea cauzei

Presiunea organizațiilor nu se oprește la vocabular. Ele cer accelerarea energiei regenerabile, investiții în locuri de muncă verzi, izolarea locuințelor, transport public mai bun și pregătirea spitalelor, școlilor și serviciilor de urgență pentru fenomene extreme.

Un punct sensibil este exploatarea petrolului și gazelor din Marea Nordului. Guvernul trebuie să ia decizii privind proiecte controversate, inclusiv Rosebank și Jackdaw.

De aici apare contradicția politică. Burnham poate recunoaște că valurile de căldură și incendiile sunt amplificate de schimbările climatice, dar este presat simultan să decidă dacă permite noi proiecte de combustibili fosili.

Greenpeace consideră că aprobarea unor noi exploatări ar intra în contradicție directă cu recunoașterea urgenței climatice. Alte organizații cer și menținerea ambiției privind trecerea la vehicule electrice.

Un caz relevant și pentru comunicarea climatică din România

În România, fenomenele extreme sunt încă prezentate deseori ca episoade meteorologice autonome. Canicula apare la rubrica meteo. Seceta devine problemă agricolă. Incendiile ajung la situații de urgență. Nivelul Dunării intră în economie sau transport.

Legătura dintre ele apare mult mai rar în comunicarea politică de zi cu zi.

Pentru public, această fragmentare poate produce o imagine falsă. Schimbările climatice nu presupun apariția unui singur fenomen nou, ușor de identificat. Ele modifică probabilitatea și intensitatea unor riscuri pe care societatea le cunoștea deja.

Asta nu înseamnă că fiecare incendiu este „provocat de schimbările climatice”. Un foc poate porni de la neglijență sau incendiere deliberată. Climatul influențează însă cât de uscată este vegetația, cât de repede se propagă flăcările și cât de dificilă devine intervenția.

Scrisoarea ONG-urilor britanice deschide astfel o temă mai largă decât politica unui singur premier: obligația liderilor de a explica simultan efectul imediat și cauza structurală.

După ce Burnham a rostit în cele din urmă cuvintele „climate change”, disputa nu s-a încheiat. Din acel moment a devenit chiar mai concretă. Dacă știm ce produce problema, politicile pot fi măsurate după cât de mult o reduc.

Știai că organismul tău luminează chiar acum, doar că ochii nu pot vedea?

Autor

Stirea Verde

-

20 august 2026

Corp uman luminos - Foto Markus Kammermann Unsplash

Într-o cameră complet întunecată, corpul tău nu este, de fapt, complet întunecat. Pielea emite permanent cantități infime de lumină vizibilă. Fenomenul este real, măsurabil și atât de slab încât ochiul uman nu are nicio șansă să-l observe.

Corpul uman emite lumină de aproximativ 1.000 de ori mai slabă decât pragul de sensibilitate al ochiului. Emisia poartă numele de „ultraweak photon emission” și apare în urma reacțiilor chimice asociate metabolismului celular. Nu este aceeași bioluminescență spectaculoasă întâlnită la licurici și nici nu are legătură cu „aurele” promovate în explicații pseudoștiințifice.

Fenomenul a putut fi fotografiat cu camere CCD extrem de sensibile, răcite pentru a reduce zgomotul electronic. Imaginile au arătat și ceva neașteptat: intensitatea nu rămâne constantă. Emisia urmează un ritm zilnic și poate fi mai puternică în anumite zone ale feței.

Explicația este legată de metabolism. Reacțiile oxidative din celule pot produce molecule aflate temporar într-o stare energetică ridicată. Când acestea revin la nivelul obișnuit, o parte infimă din energie poate pleca sub formă de fotoni.

Așadar, ideea că omul „strălucește” nu este o metaforă. Fizic, se întâmplă chiar acum.

Singura problemă este că avem un spectacol de lumini incorporat și niște ochi complet nepotriviți pentru bilete în primul rând.

Consumul mașinilor autonome are o parte ascunsă: senzorii și serverele cer energie permanent

Autor

Stirea Verde

-

19 august 2026

Masina autonoma WAYMO - Foto gibblesmash asdf Unsplash

O mașină autonomă poate sta pe loc și totuși să muncească intens. Camerele filmează, radarul măsoară, LiDAR-ul scanează, procesoarele interpretează mediul, iar infrastructura digitală actualizează hărți și gestionează date. Toate aceste operațiuni consumă electricitate.

Consumul mașinilor autonome include nu doar energia pentru deplasare, ci și energia folosită de senzori, calculatoare, comunicații și centre de date. O analiză nouă arată că acest consum ascuns poate reduce o parte din avantajele energetice așteptate de la electrificare și automatizare.

Consumul mașinilor autonome nu se oprește la motor

Vehiculul autonom trebuie să înlocuiască permanent percepția și deciziile șoferului. Camerele identifică marcaje și semne. Radarul măsoară distanțe și viteze. LiDAR-ul construiește o imagine tridimensională a mediului. Unitățile de calcul combină aceste fluxuri și decid ce face mașina.

Analiza publicată în npj Sustainable Mobility and Transport la 14 august include și sistemele aflate la bord. Separat, calculează procesele externe necesare funcționării unei flote autonome.

În prototipurile timpurii, configurațiile cu mulți senzori și procesoare grafice performante au ajuns la aproximativ 2 kW pentru calculul de bord. Variantele mai apropiate de piață coboară de la câteva sute de wați până la aproximativ 1 kW, în funcție de arhitectură.

Diferența este importantă. Nu există un singur „consum al autonomiei”. El depinde de numărul senzorilor, redundanță, cerințele de siguranță, puterea de calcul și eficiența hardware.

Și serverele din afara mașinii intră în factura energetică

O parte dintre operațiunile necesare nu se desfășoară în vehicul. Flotele autonome folosesc infrastructură externă pentru supraveghere, management și actualizarea hărților de înaltă definiție. Tot aici intră stocarea imaginilor și reantrenarea unor modele de inteligență artificială.

Stocarea video poate deveni relevantă la scară mare, deoarece volumul crește odată cu numărul de vehicule și perioada de păstrare a datelor. Reantrenarea rețelelor neuronale este mai rară, dar poate folosi infrastructură de calcul performantă.

Această componentă explică de ce evaluarea unei mașini autonome doar prin consumul bateriei de tracțiune este incompletă. Energia este distribuită între vehicul și ecosistemul digital care îl susține.

Modelele construite pentru mașinile conduse de oameni pot produce erori de 20–30% dacă sunt aplicate fără adaptare. Sistemele de senzori și calcul pot necesita de ordinul 1–2 kW, valori care lipsesc adesea din modelele convenționale.

Mașina autonomă nu transportă doar pasageri. Transportă permanent și calcule.

În oraș, costul energetic al autonomiei poate deveni vizibil

Analiza a folosit simulări pentru zona metropolitană Tel Aviv. Au fost testate flote de RoboTaxi și navete autonome. Pentru cele mai mari flote care acoperă întreaga cerere, consumul zilnic a ajuns la aproximativ 24 MWh pentru RoboTaxi. Navetele au ajuns la aproximativ 12 MWh.

Raportate la consumul zilnic de electricitate folosit ca reper pentru Tel Aviv, aceste valori reprezintă aproximativ 0,18% și 0,09%. Sistemele nu ar domina singure rețeaua electrică, dar costul energetic suplimentar nu este neglijabil.

Configurația tehnică schimbă mult rezultatul. În scenariul de prototip, senzorii au adăugat la RoboTaxi un consum echivalent cu 58% din energia pentru propulsie. La navete, suplimentul a urcat până la 75%. În scenariul bazat doar pe camere, valorile au coborât la 12%, respectiv 15%.

Literatura analizată indică un plus de consum de aproximativ 5% pe autostradă în unele situații. În mediul urban, creșterea poate ajunge la 30%. Câștigurile obținute prin condus mai lin pot fi astfel parțial anulate de electronică.

Ce înseamnă pentru transportul electric din România

România este încă departe de flote comerciale mari de RoboTaxi. Totuși, deciziile despre infrastructura electrică și digitală luate acum vor conta dacă automatizarea se extinde.

ȘtireaVerde a explicat recent noile reguli pentru stațiile de încărcare din România, inclusiv obligațiile privind prețul, accesul și interoperabilitatea. Pentru mobilitatea autonomă, infrastructura de încărcare va fi numai primul strat.

Al doilea strat include comunicații, procesare de date și centre de date. Al treilea este comportamentul utilizatorului. Simulările arată că flotele mai mari pot reduce disponibilitatea oamenilor de a împărți cursa, deoarece vehiculele individuale devin mai ușor accesibile.

Aici se poate pierde o parte din promisiunea ecologică. O mașină electrică autonomă și aproape goală poate fi foarte sofisticată. Nu devine însă automat cea mai eficientă metodă de a transporta un om prin oraș.

Studiul arată și o contradicție utilă pentru politicile urbane. O flotă dimensionată generos răspunde mai bine cererii, dar consumă mai mult și poate face cursele partajate mai rare. Confortul individual și eficiența sistemului nu cresc automat împreună.

Eficiența viitoare va depinde de tehnologie, dar și de reguli. Contează cât este încurajat transportul partajat și cât timp sunt păstrate datele. La fel de importante sunt eficiența procesoarelor și mixul energetic care alimentează sistemul.

Bateria este partea pe care șoferul o vede. Senzorii, serverele și algoritmii rămân în fundal. Contorul electric, însă, le numără pe toate.