Când Jean Valvis a construit brandul LaDorna în 1998, laptele venea din fermele din jurul Vatra Dornei, se prelucra în fabrici locale și ajungea pe rafturile românilor cu un nume care însemna exact ce promitea — lapte din Dorna. În 2008, Valvis a vândut totul grupului francez Lactalis. De atunci, Lactalis a închis sistematic fabricile pe care le-a cumpărat, păstrând doar brandurile. Consumatorul vede în continuare LaDorna pe raft. Fabrica din Dorna nu mai există.
Cronologia unei dispariții planificate
Seria de închideri urmează un tipar identic. În 2018, Lactalis a închis fabrica din Kogălniceanu, județul Constanța — 96 de angajați disponibilizați, producția mutată la Albalact în Oiejdea, județul Alba. În august 2020, au urmat fabricile Dorna Lactate din Floreni și Vatra Dornei — cele două unități cu care Valvis începuse afacerea. Au fost desființate 158 de poziții. Motivul invocat: „epuizarea tuturor încercărilor de eficientizare” și „noua realitate economică” generată de pandemie.
În iunie 2024, Lactalis a anunțat închiderea fabricii din Miercurea Ciuc, preluată în 2016 odată cu achiziția Covalact de la fondul SigmaBleyzer. Cei 95 de angajați au primit notificarea de preconcediere în septembrie, iar fabrica s-a închis la sfârșitul lui octombrie 2024. Directorul general Onur Barim a explicat decizia prin suprapunerea liniilor de producție între Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe, situate la 60 de kilometri distanță. Zece angajați au fost relocați. Restul au fost concediați.
Prin urmare, în mai puțin de șapte ani, Lactalis a închis patru fabrici în România: Kogălniceanu, Floreni, Vatra Dornei și Miercurea Ciuc. Peste 440 de locuri de muncă au dispărut din comunitățile locale.
Branduri românești, producție concentrată
Lactalis România reunește astăzi aproximativ 2.000 de angajați, opt branduri românești — Zuzu, Albalact, Covalact de Țară, LaDorna, Fulga, Rarăul, Bardezzi, Horeca Top — și branduri internaționale precum President, Galbani, Leerdammer și Parmalat. Grupul colectează peste 244 de milioane de litri de lapte anual de la fermieri români și comercializează peste 220.000 de tone de produse finite. Cifra de afaceri cumulată depășește 300 de milioane de euro.
Producția este acum concentrată în patru fabrici: Oiejdea (Alba), Sfântu Gheorghe (Covasna), Câmpulung Moldovenesc (Suceava) și Tunari (Ilfov). Logica industrială este limpede: volume mari, costuri unitare mici, eficiență maximă. Lactalis a investit peste 60 de milioane de euro în România în ultimii cinci ani, iar pentru 2024 a anunțat investiții de încă 13 milioane de euro. Nimeni nu poate contesta raționalitatea economică a consolidării.
Ce dispare odată cu o fabrică
Problema nu este că Lactalis urmărește profit. Problema este ce rămâne în urma unei fabrici închise. Vatra Dornei a pierdut nu doar 158 de locuri de muncă, ci și un angajator semnificativ într-o zonă cu opțiuni limitate. Miercurea Ciuc a pierdut nu doar 95 de salariați, ci și o unitate cu cifră de afaceri de aproape 56 de milioane de lei. Primarul orașului a fost nevoit să contacteze personal alte șapte întreprinderi alimentare din zonă pentru a le anunța că „în curând va fi disponibilă forță de muncă valoroasă și calificată”. Formula este un eufemism elegant pentru o situație dură.
Totodată, fiecare fabrică închisă reduce diversitatea prelucrării locale. Când laptele din Harghita pleacă spre Oiejdea sau Sfântu Gheorghe în loc să fie procesat la Miercurea Ciuc, distanța dintre fermier și produs crește. Amprenta de carbon a transportului crește. Legătura dintre brand și teritoriu devine ficțiune de marketing.
Întrebarea reală despre industria lactatelor românești
România produce suficient lapte pentru a-și acoperi consumul intern. Cu toate acestea, piața este dominată de un singur grup — Lactalis — care deține simultan cel mai mare colector de lapte, cele mai mari fabrici și cele mai cunoscute branduri. Această concentrare nu este ilegală. Este, însă, vulnerabilă. O singură decizie strategică luată la Paris poate închide o fabrică în Miercurea Ciuc. Comunitatea locală nu are nicio pârghie de negociere.
Alternativa nu este protecționismul, ci diversificarea. România are nevoie de procesatori locali care să absoarbă laptele fermierilor la nivel regional, de cooperative care să construiască branduri proprii și de un cadru fiscal care să facă prelucrarea locală mai avantajoasă decât transportul materiei prime pe sute de kilometri. Fără aceste investiții, industria lactatelor românești va arăta în curând ca un raft plin de branduri cu nume românești, fabricate în patru mega-uzine deținute de un grup francez. Brandul rămâne. Fabrica dispare. Comunitatea — la fel.
