Pe 14 mai 2026, Green Climate Fund — cel mai mare fond dedicat climei din lume, creat de ONU pentru a finanța tranziția energetică și adaptarea climatică în țările în curs de dezvoltare — a confirmat că Marea Britanie și-a redus la jumătate contribuția promisă. În locul celor 1,62 miliarde de lire sterline angajate în 2023 de guvernul conservator al lui Rishi Sunak, guvernul laburist al lui Keir Starmer va vira doar 815 milioane de lire — o tăiere de peste 800 de milioane.
Vestea vine la mai puțin de un an după ce administrația Trump a retras angajamentul SUA de 4 miliarde de dolari față de același fond, în 2025. Această retragere americană îl lăsase pe Regatul Unit ca principal contributor la GCF. Acum, Marea Britanie urmează același traseu — și temerile experților sunt că alți donatori vor face același calcul.
Contextul: bugetele de apărare merg înainte, cele de ajutor merg înapoi
Guvernul britanic a anunțat în martie 2026 că va reduce ajutorul extern de la 0,7% din venitul național brut — standardul internațional al țărilor dezvoltate — la 0,3%, pentru a finanța cheltuielile militare în creștere. Suma totală alocată finanțării climatice pentru țările în curs de dezvoltare în următorii trei ani va fi „în jur de 6 miliarde de lire”, față de obiectivul anterior de 11,6 miliarde pe perioada 2021-2026.
Analiza Carbon Brief arată că tăierea reală e mai mare decât recunoaște guvernul: luând în calcul inflația și modificările contabile — cum ar fi reclasificarea unor contribuții la băncile multilaterale de dezvoltare ca „finanțare climatică” — reducerea finanțării climatice anuale efective depășește 50%. Guvernul britanic susține că tăierile sunt de doar 13-14%. Carbon Brief calculează altceva.
Directoarea executivă a GCF, Mafalda Duarte, a avertizat într-un email intern către membrii board-ului fondului că deciziile UK „vor avea un impact material” asupra proiectelor aflate în derulare și a celor programate pentru 2026-2027.
Efectul de domino care îngrijorează
GCF administrează în prezent peste 20 de miliarde de dolari angajate pentru 354 de proiecte și programe în 134 de țări în curs de dezvoltare — de la energie regenerabilă și eficiență energetică la agricultură rezistentă la climă. Finanțarea vine în principal din pledges-urile periodice ale țărilor dezvoltate, cu obligații derivând direct din Acordul de la Paris.
Problema fundamentală nu e doar suma — e semnalul. Când cel mai mare contributor la GCF înjumătățește angajamentul imediat după ce SUA s-au retras complet, mecanismul de solidaritate climatică internațională se subminează. „Marea Britanie înjumătățind — când ar fi nevoie de dublare — le dă permisiunea altora să facă la fel”, a declarat o reprezentantă a organizațiilor climatice citată de Climate Home News.
Contribuțiile britanice totale la GCF au coborât acum sub cele ale Germaniei, Franței și Japoniei — o inversare de poziție față de doar câteva luni în urmă.
Ce înseamnă pentru acordurile climatice globale
În 2024, țările dezvoltate au convenit colectiv să ridice contribuțiile la finanțarea climatică globală la 300 de miliarde de dolari pe an până în 2035, ca parte a obligațiilor asumate prin Acordul de la Paris. Aceasta a înlocuit ținta anterioară de 100 de miliarde pe an până în 2020 — obiectiv care fusese atins cu întârziere abia în 2022.
Dacă traiectoria actuală — retragere americană, reduceri britanice, presiuni pe bugetele europene de ajutor — continuă, angajamentul de 300 de miliarde devine tot mai greu de justificat matematic. Țările în curs de dezvoltare — care contribuie cel mai puțin la emisiile globale, dar suportă cel mai mult efectele schimbărilor climatice — sunt cele care plătesc prețul acestor calcule politice.
