Pământul care nu mai păstrează apa, pășunile care produc tot mai puțin și incendiile care găsesc vegetație uscată sunt imagini asociate adesea cu regiunile aride ale Africii. Granița acestei probleme se deplasează însă spre nord. Deșertificarea în Europa nu mai este un scenariu îndepărtat, iar cercetătorul francez Jean-Daniel Cesaro o spune fără ocolișuri: „Și noi devenim vulnerabili”.
Declarația apare într-un interviu acordat Le Monde, în contextul deschiderii COP17 a Convenției ONU pentru Combaterea Deșertificării, la Ulaanbaatar, în Mongolia. Aproximativ 40% din suprafața terestră a planetei este deja degradată, iar problema afectează inclusiv un sfert din terenurile arabile.
Deșertificarea în Europa schimbă vechea hartă a vulnerabilității
Mult timp, negocierile internaționale privind degradarea terenurilor au fost privite printr-o împărțire relativ comodă: statele africane cereau intervenții și finanțare, iar Europa participa în principal ca finanțator și furnizor de expertiză. Schimbările climatice erodează această delimitare.
Franța s-a declarat în 2024 stat afectat de deșertificare, aproximativ 1% din teritoriul său fiind considerat expus fenomenului. Decizia a venit după episoade repetate de secetă în Pyrénées-Orientales. Vara actuală, marcată de ariditate persistentă, incendii de vegetație și pierderi agricole, întărește avertismentul.
Cesaro observă că distanța dintre problemele Africii și cele ale Europei începe să se reducă. Nu pentru că situațiile ar fi identice, ci pentru că mecanismele devin familiare: lipsa apei, degradarea solului, presiunea asupra agriculturii și creșterea riscului de incendii.
Deșertificarea nu începe când apare nisipul. Începe când pământul încetează să mai funcționeze așa cum o făcea.
500 de milioane de oameni depind de păstorit
COP17 pune în centrul discuțiilor o activitate care a fost deseori acuzată chiar de degradarea terenurilor: păstoritul extensiv. Mongolia, țară cu o tradiție pastorală puternică, găzduiește conferința într-un an declarat de ONU Anul Internațional al Pajiștilor și Păstorilor.
Cesaro susține că perspectiva asupra pastoralismului s-a schimbat. Gestionat corect, acesta poate menține peisajele deschise, conserva biodiversitatea, reduce cantitatea de vegetație care alimentează incendiile și permite utilizarea unor teritorii unde agricultura intensivă ar fi dificilă.
La nivel mondial, aproximativ 500 de milioane de oameni depind de creșterea extensivă a animalelor. Traseele utilizate de comunitățile pastorale acoperă o suprafață echivalentă cu aproape jumătate din uscatul planetei.
Miza COP17 nu este, așadar, doar protejarea unei ocupații tradiționale. Este găsirea unei metode prin care producția de hrană, biodiversitatea și adaptarea climatică să poată exista pe același teritoriu.
Negocierile despre secetă au rămas fără acord obligatoriu
Tensiunea politică este considerabilă. La COP16, desfășurată în 2024 la Riyadh, statele occidentale nu au acceptat țintele obligatorii pentru combaterea secetei solicitate în special de statele africane. Problema revine acum pe masa negocierilor.
Convenția pentru Combaterea Deșertificării are și o particularitate geopolitică. Dintre cele trei mari convenții de mediu născute după Summitul Pământului de la Rio din 1992, aceasta păstrează Statele Unite ca parte deplină. SUA s-au retras din Acordul de la Paris și nu au ratificat Convenția privind Diversitatea Biologică.
Pentru Cesaro, acest fapt transformă UNCCD într-unul dintre puținele spații multilaterale unde dialogul global privind mediul continuă în aceeași formulă largă.
România are motive să privească atent spre Mongolia
Pentru România, discuția nu este abstractă. Agricultura dependentă de precipitații, pășunile, perioadele lungi fără ploi și incendiile de vegetație transformă sănătatea solului într-o problemă economică, nu doar ecologică.
Modelul pastoral discutat la COP17 este relevant și pentru o țară cu suprafețe importante de pajiști și comunități rurale dependente de creșterea animalelor. În anumite condiții, abandonarea pășunilor poate fi la fel de problematică precum exploatarea lor excesivă: vegetația se acumulează, peisajele se modifică, iar riscul de incendiu poate crește.
Europa a privit multă vreme deșertificarea spre sud. Acum începe să o vadă în propriile câmpuri. Iar propoziția lui Cesaro descrie probabil cel mai bine schimbarea: și noi devenim vulnerabili.
