Unele bacterii persistente nu câștigă lupta cu antibioticele prin forță, ci prin așteptare. Ele nu devin neapărat rezistente genetic. Nu își construiesc automat o armură nouă. În schimb, intră într-o stare lentă, aproape adormită, în care multe antibiotice le lovesc mai greu.
Antibioticele funcționează adesea cel mai bine împotriva bacteriilor active. Dacă o bacterie crește, se divide și își folosește intens metabolismul, medicamentul are ținte clare. Dacă aceeași bacterie își încetinește activitatea, țintele devin mai puțin vizibile. Este ca și cum un oraș ar stinge luminile și ar aștepta să treacă bombardamentul.
Aceste bacterii se numesc „persister cells”, adică celule persistente. Ele pot supraviețui unui tratament, apoi pot reveni la viață când presiunea antibiotică dispare. De aceea, sunt studiate în legătură cu infecțiile cronice, biofilmele și recăderile.
Important este că persistența nu este același lucru cu rezistența clasică la antibiotice. O bacterie rezistentă poate învinge medicamentul prin mutații sau mecanisme stabile. O bacterie persistentă poate fi sensibilă la același antibiotic, dar scapă temporar pentru că metabolismul ei încetinește.
Pentru cercetători, ideea este fascinantă și dificilă. Dacă bacteriile adorm, poate că soluția nu este doar să găsim antibiotice mai puternice. Poate trebuie să învățăm cum le trezim la momentul greșit pentru ele. Uneori, cel mai periculos dușman nu este cel care atacă. Este cel care știe să stea nemișcat.
