ETS, pe scurt: piață reglementată, nu „piață liberă”
EU ETS (sistemul de comercializare a certificatelor de emisii) obligă operatorii acoperiți să predea certificate pentru fiecare tonă de CO₂ emisă. Numărul total de certificate este plafonat și scade în timp, iar prețul se formează prin tranzacționare. În limbaj curat: statul (UE) restrânge oferta, iar costul devine semnalul care ar trebui să împingă investițiile către tehnologii mai curate.
Până aici, arhitectura e coerentă. Problema apare când ETS începe să semene mai mult cu un instrument fiscal decât cu un mecanism de investiții: costul carbonului se transferă în prețuri (energie, produse industriale), iar capacitatea reală de a investi în decarbonizare rămâne inegală între economii.
Prețul carbonului în 2026: volatilitate + risc politic
În februarie 2026, piața carbonului a fost dominată de un factor pe care ETS îl detestă: incertitudinea politică. Declarații publice ale unor lideri europeni privind „revizuirea”, „amânarea” sau „intervenția” în ETS au fost urmate de scăderi rapide ale prețului certificatelor, ceea ce a întărit percepția că piața poate fi „recalibrată” politic atunci când doare.
În același interval, evaluări de piață au indicat minime multirecente pentru EUA (certificatul ETS), tocmai pe fondul tensiunilor dintre obiectivele climatice și competitivitate.
Iar pe 23 februarie 2026, o referință publică a prețului indică un nivel în jurul a 71 EUR/tonă (valoare orientativă, dependentă de contract și sursă).
Un sistem care pretinde că oferă „predictibilitate investițională” devine, în mod inevitabil, vulnerabil când actorii politici sugerează că pot rescrie regulile la primul val de nemulțumire.
„Taxă mascată” – când devine plauzibilă eticheta
Dacă ETS ar funcționa ca un mecanism de investiții, ar trebui să vedem două lucruri simultan:
- presiune de preț (da), și
- conversie consistentă a veniturilor ETS în investiții de decarbonizare (aici apar fisurile).
Comisia Europeană susține explicit logica ETS și faptul că el co-există cu alte instrumente; în paralel, Bruxelles-ul insistă că statele membre trebuie să folosească veniturile pentru tranziție, nu pentru cosmetizări bugetare. În practică, însă, tentația bugetară există, mai ales în economii cu presiuni sociale ridicate.
România: ETS ca sursă de bani, dar și ca presiune industrială
Un document de analiză dedicat ETS2 în România (Energy Policy Group) sintetizează o realitate utilă pentru discuția de azi: veniturile din licitațiile ETS au fost un finanțator important pentru modernizarea sectorului energetic românesc, iar între 2013–2022 România a încasat peste 4,11 miliarde EUR din licitații; raportul menționează și alocări către măsuri energie/climă și utilizări în 2023.
În paralel, Modernisation Fund (alimentat, în arhitectura UE, inclusiv din ETS) este prezentat ca un instrument major de investiții în energie curată, rețele, eficiență, stocare. Comisia a anunțat la 16 decembrie 2025 încă 1,8 miliarde EUR în investiții, cu un total de peste 20 miliarde EUR în 5 ani la nivelul fondului.
Adevărata problemă nu este că ETS „nu produce bani”, ci că poate produce bani fără să producă modernizare la viteza la care crește costul carbonului.
Unde lovește „taxa” în economie: energie, ciment, metalurgie, chimie
În economiile industriale, carbonul intră în cost ca o componentă transversală: energia electrică, energia termică, inputurile industriale. Când prețul carbonului crește, companiile fie:
- investesc (dacă au capital, tehnologie, timp),
- reduc producția (dacă nu),
- mută producția (dacă pot),
- sau cer derogări/caps (dacă au putere politică).
Aici apare criteriul de „taxă mascată”: dacă un cost e impus pe scară largă, iar alternativa tehnologică este inaccesibilă sau necompetitivă în orizontul real al firmelor, costul se comportă fiscal — nu ca semnal de investiție.
ETS2 complică ecuația: extinderea carbonului către consum
Pe lângă ETS-ul clasic, UE pregătește ETS2 pentru clădiri și transport rutier, cu reglementare „upstream” (la furnizorii de combustibili), care va deveni operațional în 2027, în logica Comisiei.
În februarie 2026, discuția politică s-a mutat deja la „frâne de preț” și mecanisme de control pentru ETS2, tocmai din teama de efecte sociale prin scumpirea combustibililor.
Faptul că se discută „price curbs” înainte ca ETS2 să intre în funcțiune este o recunoaștere implicită a riscului de șoc social, nu o dovadă de finețe tehnocratică.
Testul suprem: competitivitatea vs moralizarea politicii publice
Un ETS sănătos ar trebui să facă trei lucruri în același timp:
- să reducă emisiile,
- să mențină investițiile în UE,
- să distribuie echitabil costurile tranziției.
Când una dintre aceste condiții cade, discursul se radicalizează: unii cer accelerare, alții cer plafonare, alții cer amânare. Iar piața (care e reglementată) reacționează nervos la semnalul că „regulile se pot schimba”.
Ce rămâne de urmărit în 2026 este calendarul de revizuire și tensiunea dintre industria care cere „respirație” și arhitectura climatică ce cere „strângerea șurubului”. Reuters notează explicit că o revizuire formală este prevăzută pentru 2026, iar dezbaterea publică deja împinge în direcția intervenției.
Dacă ETS este tratat ca un „manual de virtute”, se va rupe politic. Dacă este tratat ca o „taxă inevitabilă”, se va rupe economic în zonele unde capitalul pentru decarbonizare lipsește. Singura formulă sustenabilă este una prozaică: preț de carbon + investiții executate rapid + protecție socială țintită, altfel instrumentul climatic riscă să fie perceput ca mecanism de transfer al costurilor către cei fără alternativă.
Ce este „taxa ETS”?
ETS (Emissions Trading System) este mecanismul UE care pune un preț pe emisiile de CO₂. Companiile mari din energie și industrie trebuie să cumpere certificate pentru fiecare tonă de CO₂ emisă. Numărul total de certificate este plafonat și scade anual, ceea ce împinge prețul în sus pe termen lung.
Deși nu este o „taxă” clasică în sens fiscal, efectul este comparabil: costul carbonului intră în structura de cost a energiei și a produselor industriale și este transferat mai departe în economie. În final, cetățenii plătesc de facto acest cost prin prețuri mai mari la electricitate, încălzire și bunuri de consum, pentru că energia și inputurile industriale se regăsesc în aproape orice produs.
Veniturile obținute din vânzarea certificatelor revin statelor membre și, conform cadrului UE, ar trebui direcționate către investiții de decarbonizare și măsuri de protecție pentru consumatori. Miza reală nu este existența ETS, ci dacă transformă reducerea emisiilor în modernizare accelerată sau în scumpiri fără alternativă tehnologică accesibilă.
