Mirosul ploii nu vine, de fapt, din nori. Aroma de pământ ud apare când picăturile lovesc solul și ridică în aer molecule produse de microorganisme care trăiesc sub picioarele noastre.
Una dintre cele mai importante se numește geosmin. Numele ei înseamnă chiar „miros de pământ”. Geosminul este produs în special de bacterii din genul Streptomyces, microorganisme răspândite în sol.
În perioadele uscate, substanța rămâne prinsă în pământ. Când începe o ploaie ușoară, picăturile lovesc suprafețele poroase și formează bule microscopice. Acestea urcă, se sparg și eliberează aerosoli care transportă geosminul până la nas.
De aceea, mirosul poate apărea înainte ca solul să fie complet ud. Uneori, câteva picături sunt suficiente pentru a ridica în aer parfumul pe care îl asociem cu o furtună de vară.
Nasul uman este extrem de sensibil la geosmin. Îl poate detecta în concentrații de numai câteva părți la un trilion. Asta înseamnă că simțim substanța chiar și atunci când în aer există o cantitate aproape imposibil de măsurat fără aparatură.
Chimia mirosului de după ploaie mai include uleiuri vegetale acumulate în sol și, uneori, ozon transportat spre suprafață de curenții de aer ai furtunii. Geosminul rămâne însă componenta care dă nota aceea puternică de pământ proaspăt.
Aroma nu este întotdeauna plăcută. Aceeași moleculă poate produce gustul de nămol simțit uneori în apa potabilă, sfeclă sau peștii de apă dulce.
Ploaia nu își aduce parfumul din cer. Îl scoate din pământ, unde bacteriile l-au pregătit înainte ca primul nor să apară.
